sper să fiu bine şi corect înţeleasă

am crezut că s-a înţeles din ceea ce am scris pînă acum cu cine nu votez.
am mai scris astăzi, răspunzînd la un comentariu, că eu cred că este păcat că blogosfera este la fel de divizată şi de încrîncenată ca şi societatea în care trăim; eu sper că după alegeri ne vom regăsi normalitatea.

am scris cele de mai sus, ca postarea anterioară, conştientă că atrag antipatii declarate sau nu şi nu scriu acum mai mult şi nici altădată.
sunt convingerile mele, aşa cum fiecare le are pe ale sale.
oricum, politicul nu a acaparat şi nici nu a înlăturat preocupările obişnuite, aşa cum  se poate observa şi pe blog

nu sunt convinsă că am făcut bine postînd aşa ceva, dar…
eu îl aştept pe Moş Nicolae, chiar dacă cizmuliţele sunt cele de anul trecut.

curiozităţi

Were  it left to me to  decide whether we should  have a government without newspapers, or newspapers  without  a government,I should not hesitate amoment to prefer the latter.

– Thomas Jefferson-

Sunt curioasă cum  se vor poziţiona unii dintre ziariştii cu semnături consacrate şi tastaturi sonore  după alegeri, adică după primele zile sau săptămîni care vor urma după 6 Decembrie (păcat pentru Moş Nicolae că are o misiune atît de ingrată pentru români, dar copiii tot îşi vor pregăti ghetuţele –vechi sau noi- pentru că ei pot ignora încă tot felul de crize reale sau inventate).

DA! Recunosc: am unele obsesii faţă de unii ziarişti  cu o traiectorie  cel puţin ciudată în aceşti douăzeci de ani – de la creştin-democraţie la social liberalism, trecînd printr-un extaz năucitor (doar este extaz, nu-i aşa?) faţă de Casa Regală.

Si cum unii au scris în aceşti ani doar despre politcă (politichie?), despre sondaje, deşi mă întreb dacă au noţiunile elementare de statistică şi sociologie, sunt chiar curioasă  cum vor asista şi vor comenta jocul zarurilor aruncate nu întîmplător, cum şi cît vor înţelege din logica algoritmilor (sper că s-a reţinut pentru totdeauna ceea ce Doamna Mona Muscă voia să nu înţeleagă: într-o matrice pătrată suma pe orizontală este egală cu suma pe verticală) .

Şi vom asista din nou, mai calmaţi, dar mai apăsaţi de grija zilei curente pentru noi şi pentru cei de lîngă noi, la reaşezarea pozitiilor, la redefinirea doctrinelor –  de parcă ar mai conta!- iar cei norocoşi se vor reîntoarce la ’meseria lor de bază’: la scris, la catedră,  pe scenă, la şevalet,  sau la birou, mai puţin pe cîmp sau la un pupitru de comandă; alţii, vor rămîne coloraţi la fel, adică îşi vor păstra culoarea  şi este de preferat , cred eu această situaţie,  cameleonismului).

De ce sunt curioasă? Pentru că este dreptul meu de cititor fidel care dau banii pe ziar sau consum electricitate citind ediţiile on line, peentru că, întîmplător şi insignifiant, ba chiar ridicol pentru unii, mi-am permis să îmi exprim şi eu opiniile, pentru că a fost o perioadă cînd scriam şi eu în presă (doar colaborator, e adevărat),  pentru că am încercat să nu mă las acaparată doar de politic.

Şi pentru că îmi pasă! (tocmai pentru că eu cred în puterea cuvîntului şi în forţa argumentului!

DIXIT!

[  dar astăzi este o mare sărbătoare creştină, iar mîine este  1 Decembrie ! –– La Mulţi Ani! ])


leacurile mele

m mai scris/spus că eu  atunci cînd  eu sunt supărată  sau nu mă simt bine  îmi caut ‘alinare’  într-un (aparent) talmeş-balmeş;

astfel fac şi acum ( doar este blogul meu)

Leagăn pentru toată copilăria

de Adrian Păunescu

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Te-asteaptă vise, prunc adormit,

În vise viaţa este eternă,

Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,

Nici nu e bine tu să le şti,

Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,

Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,

Tu pâinea asta o muşti firesc,

Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,

Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacăn

Să se îndoaie galeş în somn,

Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,

Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr

Luminii tale să-i dau ecou,

Dormi, fericitule, că eu te apăr,

Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,

Totul e bine, ai tai sunt vii

Şi mai au viaţă şi mai au zile,

Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face

Leagăn de stele şi de ninsori,

Să-ţi fie bine, să dormi în pace,

Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Dormi şi viseaza bunul tău vis,

Că-n vise viaţa este eternă,

Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de rachită mirositoare,

Leagăn albastru şi-ncondeiat,

Pentru copilul care răsare

Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagană, veghează tata,

Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,

Dormi şi visează că lumea-i gata

Şi te asteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,

Poate că mâine îţi va fi greu,

S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,

Dar nani-nani, frumosul meu.

 

vedere din Praha

 

şi o baladă superbă, cu imagini ca’ntr-o poveste

\’ORIUNDE-AI FI\’ – O-ZONE

alte frînturi de vis, mai senine

şi am visat şi că am regăsit un album primit pe care erau scrise cuvintele lui Borges: ’ Nu pot să te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.’

Am mai visat şi că am primit mai multe fotografii de undeva, din Africa, mai mult decît acestea două

Şi am mai visat că pot să îmi doresc orice, un mouse ascultător şi o mînă sănătoasă pentru că astăzi, cu ajutorul multora de aici, se împlineşte un an de cînd mi-am deschis/ ‘creat’ acest blog

Aşa că pot să alerg sau să mă plimb agale printre mesteceni

 

Frînturi de vis(e)

De sau cu (mai puţină   bunăvoie) şi mai mult de nevoie, hotărîsem să încerc să visez.

si aproape reuşisem:

am visat că citisem toate cărţile care rămăseseră pe măsuţă ca o restanţă apasătoare (parte de vis care s-a dovedit a fi reală…), am visat că am reuşit să vad filme noi şi vechi, ca am mers la teatru (parte de vis ramasă în cea mai mare partedoar  vis…), că am ascultat şi m-am cufundat în muzică, reuşind să nu uit chiar toate formulele de care am nevoie atunci cînd nu îmi permit să visez, am incercat să rog mouse-ul să mă plimbe el pe bloguri, dar de   fiecare dată mă avertiza prudent că mîna

trebuie menajată … 😦

iar pentru că astăzi, se pare că acum,  pauza sau efectul său se reimt/ le resimt las cartea deoparte deschid si calculatorul şi regăsesc figuri, chipuri, scrisuri  care îmi simt dragi şi gîndurile lor  îmi dau un elan sau o stare care mă ajută să recuperez  timpul pierdut (am atîtea  de citit….) şi  mă întreb dacă să deschid şi televizorul; dar mai bine nu, pînă rămîn aici, în blogosferă, mai bine nu : fară televiziune de şi cu ştiri, mi-a fost destul searea trecută .

Dar cele văzute seara  trecută mă trimit la un articol scris  cu o săptămînă în urmă de către dl Vasile Morar (dar despre Domnia Sa, ca discipol favorit al lui Ion Ianoşi, poate voi mai  îndrăzni să scriu cînd mă voi simţi în stare), daar  întîmplările la care voi face referire cu acest articol scris de un expert în studiul  eticii şi al morale trece dincolo de orice limită a confruntării cu mijloace dure ale unei campanii electorale, sau  ale unui compartament  civilizat.

Redau cîteva pasaje şi atît, nu adaug nici un comentariu

(…)În ceea ce priveşte cultura vinovăţiei, aceasta ţine deja de un sistem de norme şi de valori structurate într-o teorie prin care culpa este identificată ca o greşeală, un păcat, un rău.

(…)

Este, în orice caz, de urmărit cum anume apelul la criteriile morale stoice sau creştine, de pildă, intră în coliziune cu etica hedonistă şi cu exhibiţionismul întreţinut de mass-media. Oricum, confruntarea dintre aceste tradiţii morale aduce în prim-plan disonanţele cognitive şi morale legate de sensul acordat vinei, culpei, greşelii. Mulţi dintre semenii noştri au intrat fără multă reţinere într-o frenezie a suspendării oricăror forme de ruşine şi de jenă în purtarea lor zilnică. „Totul este permis“ a primit acum aproape răstit forma: „nu sînt vinovat de nimic“! Evident că este mult hybris şi nesocotinţă aici. Dacă acest tip de orgoliu nemăsurat s-ar menţine doar în spaţiul relaţiilor personale, lucrurile n-ar trezi prea multă îngrijorare, dar din moment ce neruşinarea cotropeşte spaţiul public, atunci nu putem să fim foarte liniştiţi. Cînd se minte, fără a se depista vreo umbră de vinovăţie cît de mică; cînd se înşală serii succesive de concetăţeni, fără speranţa pedepsirii vinovaţilor, cînd se intimidează orice adversar politic prin apel la ameninţări şi şantaj, fără putinţa ca opinia publică să reacţioneze cu indignare, pentru că a fost, înainte, păcălită; cînd obrăznicia neruşinată îmbracă forme neobosit de inventive, atunci nu se poate să nu ne gîndim că neruşinarea este o dorinţă foarte puternică – aceea de-a le nega celorlalţi orice îndreptăţire. Ea este o formă brutală şi vizibilă a egoismului feroce.

(…)

Deocamdată însă, de prea multe ori, în spaţiul public autohton, cine este vinovat de lucruri grave şi dovedite îşi poate permite să clameze cu neruşinare că are întotdeauna dreptate, iar cine se poartă, pur şi simplu, cuviincios, cinstit şi modest, va fi dispreţuit. Oricum, ceea ce nu suportă vinovaţii neruşinaţi este superioritatea morală a celorlalţi. Să nu ne mirăm atunci că neruşinaţii nepedepsiţi sînt un permanent pericol pentru purtătorii moralei elementare. Numai la aceştia din urmă avem cultivat un sens firesc al culpabilităţii.

am spus că nu comentez şi că nu adaug nimic, dar  pentru că mi-am amintit că în  urmă cu nu cu mult timp -cam cu o  lună în urmă, cred- o comparaţie cel puţin hazardată cu Pinochet, ei bine, de aseară mă urmaresc secvenţe dintr-un film regizat de Costa Gavras, cu actori mari:. J Lemmon, S Spacek, J Shea– Missing;  am avut  pe un blog interesant şi simpatic şi nu numai, un schimb de impresii despre situaţia din Chile din perioada surprinsă de acest film

Si scriu doar atît: nu vreau să trăiesc pe viu

asemenea experienţă, darnici nu vreau să mai aud şi să văd cum se încearcă să se ‘modifice’  gestul evident de apărare al unui copil ăn faţa unei mîini care crede că poate să

cîrmuiască orice

şi

fără vreun avertisment de pe un afiş electoral (hilară inspiraţia celor care l-au creat! ) NU VREAU  SĂ MĂ MAI TEM NICIODATĂ DE NIMIC!

Missing (part13)

(foarte, foarte sincer, am ezitat între aceste secvenţe şi finalul din filmul lui Mircea Veroiu  cu Marcel Iureş şi Claudiu Bleontz , dar, parcă, totuşi, nu am ajuns chiar pe marginea unei gropi adînci şi nici zangăt de de… nu se aude.)

ceea ce nici măcar politicul nu poate atinge

am găsit mai demult cîteva clipuri  cu poezie, dar cum nu am reuşit, îmcă, să le prelucrez, celor care vor să le ‘asculte’ le cer scuze, rugîndu-i  să  dea click pe cele două mari nume

( o exprimare pt care nu voi putea  să mă

ruşinez înde-ajuns…)

sper, totuşi, ca unora să le placă

Ana Blandiana

Ştefan Augustin Doinaş

de ce? – de aia!

pentru că  mîna încă nu vrea să maă lase să tastez şi nicio să scriu,  pentru că încă mă răfuiesc  cu o anume javră (cam de mult timp, e adevărat, una dintre noi, tot va obosi cîndva! ),  pentru că lumea asta în care  incerc să mă mai mişc este prea zbuciumată, prefer să visez că îl aştept pe Moş Nicolae care îmi va aduce toate cărţile şi filmele pe care le văd pe rafturi  şi pe care nu le pot avea şi o nuieluşă pe care să  o pun ca semn de carte în DEX,

 

pentru că eu sper că după ce va trece  Moşul şi pe la mine, cuvintele îşi vor recăpăta din nou puterea lor adevărată şi voi şi eu înţelege  sensul adevărat al unora pe care acum mă cam feresc să le folosesc: respect, decenţă, omenie, solidaritate, curaj, speranţă

sau unele expresii: bun-simt, grija faţă de om, obligaţia de fi inteligent, reprimarea memoriei, grija faţă de om,un trai civilizat

pentru că nu mai vreau să îmi fie frică de nimeni şi de nimic!

pînă atunci, prefer să  visez ca în ’visele copilăreşti’sau să rămîn asemeni calului la care se gîndeşte

ariciul creat de A Batalov (aici  sunt atinsă ca de o torpilă care a topit tot în afară de acele ‚sinapse’ cu care SIMT aşa ceva) şi pe care mi l-a lăsat de Dulcedeea .

În rest, cum totul este şi rămîne doar retorică,  poate cînd noi toţi vom fi mai calm(aţ)i, cu ceva mai mult timp pentru lectură şi nu numai, poate pentru a compara ceea ce  mulţi pretind că ar avea , iar alţii chiar au şi stăpînesc retorica, în timp ce foarte puţini, caare preferă să rtacă  au şi acel ceva din spatele  ei, prefer să citesc un articol care nu cred că se pretinde a fi o recenzie,  deşi nu prea des o asemenea lectură lasă asemenea satisfacţii sau mă reîntorc, pentru a nu ştiu cîta oară, la o carte dragă sufletului meu-   Sfidarea retoricii scrisă de Eugen Simion.

… pînă atunci, ’să schimb registrul’ ?  nu cred că reuşesc, dar încerc mai sus

🙂

(şi) sentimente

Speranţă ….. dezamăgire

şi

milă

(resentimentul nu se mai simte)

[aş fi putut scrie ca ‘titlu’     sentimente electorale, dar….]

––––––––––––––––––––––––––––––-

I've been trying to get this image for years. But since it so rarely snows by Jesse Young

I've been trying to get this image for years. But since it so rarely snows by Jesse Young

Era într-un sfîrşit de săptămînă din noiembrie 1989, cînd beneficiam de ceea ce se numea pe atunci ’săptămîna de lucru redusă’, adică, aveam  ziua de sîmbăta liberă şi eram tineri, fragezi voioşi, aşteptînd  pe un peron al unei gări din provincie trenul care să ne ducă într-o minivacanţă la Sinaia. Nu îmi amintesc dacă era frig sau cald, dar îmi amintesc altceva : că printre glume şi alte vorbe spuse atunci cu nerăbdarea de a  simţi aerul de munte, am început să observăm că noi şi cei care veneau /ajungeau după noi în gară,  contrastam oarecum cu figurile celorlalţi călători sau pasageri-trecători  de acolo, pe care încremenise o crispare care nu ştiam dacă era nedumerire, neînţelegere sau spaimă; unul dintre noi, mai curios, deh, ale tinereţii nebune vicii sau virtuţii…, avea să ne lămurească cîteva minute mai tîrziu, după ce întrebase în felul său, în dreapta, în stînga, in nord-est şi sud-vest:– cu puţin timp în urmă fusese  ridicat de  către doi ofiţeri în civil un băiat despre care circula zvonul că protestase prin manifestele pe care le împrăştia, împotriva regimului. Despre acel băiat, eliberat pe 22 Decembrie avea să se amintească într-un interviu  în presa din primele luni de după Revoluţie;  şi cam atît ştiu despre acel băiat.

Bine’nţeles că a venit trenul,  că am băut toată cafeaua cu năut, care ar fi trebuit să ne ajungă pînă seara, cel puţin, că după ceva neînţelegeri cu cazarea, rezolvată printr-o sumă de lei adunaţi de la fiecare dintre noi, am uitat de toate neplăcerile (necazurile nu intraseră încă în viaţa noastră), ne-am bucurat de tot ceea ce bne oferea staţiunea şi  îmrejurimile; îmi voi  aminti mereu că a doua zi, Duminica, cei 15 sau cîţi km sunt exact pină la Pîrîul Rece, străbătuţi pe jos au fost răsplătiţi de surpriza colosală de  vedea pe viu Holograful acelor ani, că am dansat, că am băut cafea adevărată şi că am găsit table mari (normale, de fapt) de ciocolată, că unii au avut şansa, norocul, chiar, să plece cu un autograf…

Seara, am plecat spre casă, eu oprindu-mă la Braşov, pentru două zile, programul, aranjat din vreme, permiţîndu-mi acest lux. Am nimerit în Braşov în ajunul zilei de 15 Noiembrie: ştiam că prudenţa trebuie să fie maximă în acele zile la doi ani de  la ceea  ar fi putut să fie pentru români  o cotitură de destin, dar nu a fost să fie…;  într-o staţie de troleibuz am întrebat în şoaptă pe un prieten vechi cum se justifică  pentru oameni prezenţa  miliţienilor şi a bastoanelor din mîinile lor, o imagine care mi-a rămas atît de puternic fixată pe retină, încît îmi revine mereu cu diverse ocazii, fie că e vora de lectură, de film sau de viaţa reală, cît se poate de reală.

Aş putea să amintesc, să scriu despre un telefon de la un  prieten de suflet:  ’le-au găsit’…  ’cum? Cînd ?’  –  erau nişte schiţe de manifeste lăsate din neglijenţă sau din grabă pe  măsuţă, dar despre acestea, cît şi  despre  ceea ce a făcut acest tînăr bărbat cam ‚rebel’ –- şi care a riscat mult  mai mult decît oricare dintre grupul nostru de prieteni–  nu îmi permit să o fac fără acordul său.

Acum, în timp ce ascult la TV discursul Domnului Preşedine la un miting electoral -hmmm, în apropiere- aceleaşi fraze pe care deja le ştiu, mă gîndesc că în acel an, peste o lună, la ora 5 dimineaţa aveam   să aud la Radio Europa Liberă primele  informaţii despre ceea ce se întîmpla la Timişoara; acum, îndrăznesc să mă întreb şi să îmi răspund singură că poate nu a fost chiar întimplător– este desigur, doar  în imaginaţia mea;  nu cred în scenarii sau/şi scenarite, dar  în coincidenţe, uneori, da…

Untitled by David Maisant

iar peste o saptămînă  suntem chemaţi şi ar trebui să mergem la vot ;  nu este obligatoriu, dar cred că cei care vor si cer ceva de la societate şi de la conducătorii săi, eu cred ca trebuie să îşi exercite acest dreept.

Şi va veni un alt 22 , în Decembrie….

Cred că depinde de cel din Noiembrie dacă vom şti să respectăm ziua fără de care, poate, nici  accesul nostru în universul blogosferei nu ar fi fost atît de  uşor .