sper să fiu bine şi corect înţeleasă

am crezut că s-a înţeles din ceea ce am scris pînă acum cu cine nu votez.
am mai scris astăzi, răspunzînd la un comentariu, că eu cred că este păcat că blogosfera este la fel de divizată şi de încrîncenată ca şi societatea în care trăim; eu sper că după alegeri ne vom regăsi normalitatea.

am scris cele de mai sus, ca postarea anterioară, conştientă că atrag antipatii declarate sau nu şi nu scriu acum mai mult şi nici altădată.
sunt convingerile mele, aşa cum fiecare le are pe ale sale.
oricum, politicul nu a acaparat şi nici nu a înlăturat preocupările obişnuite, aşa cum  se poate observa şi pe blog

nu sunt convinsă că am făcut bine postînd aşa ceva, dar…
eu îl aştept pe Moş Nicolae, chiar dacă cizmuliţele sunt cele de anul trecut.

Anunțuri

curiozităţi

Were  it left to me to  decide whether we should  have a government without newspapers, or newspapers  without  a government,I should not hesitate amoment to prefer the latter.

– Thomas Jefferson-

Sunt curioasă cum  se vor poziţiona unii dintre ziariştii cu semnături consacrate şi tastaturi sonore  după alegeri, adică după primele zile sau săptămîni care vor urma după 6 Decembrie (păcat pentru Moş Nicolae că are o misiune atît de ingrată pentru români, dar copiii tot îşi vor pregăti ghetuţele –vechi sau noi- pentru că ei pot ignora încă tot felul de crize reale sau inventate).

DA! Recunosc: am unele obsesii faţă de unii ziarişti  cu o traiectorie  cel puţin ciudată în aceşti douăzeci de ani – de la creştin-democraţie la social liberalism, trecînd printr-un extaz năucitor (doar este extaz, nu-i aşa?) faţă de Casa Regală.

Si cum unii au scris în aceşti ani doar despre politcă (politichie?), despre sondaje, deşi mă întreb dacă au noţiunile elementare de statistică şi sociologie, sunt chiar curioasă  cum vor asista şi vor comenta jocul zarurilor aruncate nu întîmplător, cum şi cît vor înţelege din logica algoritmilor (sper că s-a reţinut pentru totdeauna ceea ce Doamna Mona Muscă voia să nu înţeleagă: într-o matrice pătrată suma pe orizontală este egală cu suma pe verticală) .

Şi vom asista din nou, mai calmaţi, dar mai apăsaţi de grija zilei curente pentru noi şi pentru cei de lîngă noi, la reaşezarea pozitiilor, la redefinirea doctrinelor –  de parcă ar mai conta!- iar cei norocoşi se vor reîntoarce la ’meseria lor de bază’: la scris, la catedră,  pe scenă, la şevalet,  sau la birou, mai puţin pe cîmp sau la un pupitru de comandă; alţii, vor rămîne coloraţi la fel, adică îşi vor păstra culoarea  şi este de preferat , cred eu această situaţie,  cameleonismului).

De ce sunt curioasă? Pentru că este dreptul meu de cititor fidel care dau banii pe ziar sau consum electricitate citind ediţiile on line, peentru că, întîmplător şi insignifiant, ba chiar ridicol pentru unii, mi-am permis să îmi exprim şi eu opiniile, pentru că a fost o perioadă cînd scriam şi eu în presă (doar colaborator, e adevărat),  pentru că am încercat să nu mă las acaparată doar de politic.

Şi pentru că îmi pasă! (tocmai pentru că eu cred în puterea cuvîntului şi în forţa argumentului!

DIXIT!

[  dar astăzi este o mare sărbătoare creştină, iar mîine este  1 Decembrie ! –– La Mulţi Ani! ])


leacurile mele

m mai scris/spus că eu  atunci cînd  eu sunt supărată  sau nu mă simt bine  îmi caut ‘alinare’  într-un (aparent) talmeş-balmeş;

astfel fac şi acum ( doar este blogul meu)

Leagăn pentru toată copilăria

de Adrian Păunescu

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Te-asteaptă vise, prunc adormit,

În vise viaţa este eternă,

Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,

Nici nu e bine tu să le şti,

Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,

Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,

Tu pâinea asta o muşti firesc,

Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,

Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacăn

Să se îndoaie galeş în somn,

Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,

Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr

Luminii tale să-i dau ecou,

Dormi, fericitule, că eu te apăr,

Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,

Totul e bine, ai tai sunt vii

Şi mai au viaţă şi mai au zile,

Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face

Leagăn de stele şi de ninsori,

Să-ţi fie bine, să dormi în pace,

Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Dormi şi viseaza bunul tău vis,

Că-n vise viaţa este eternă,

Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de rachită mirositoare,

Leagăn albastru şi-ncondeiat,

Pentru copilul care răsare

Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagană, veghează tata,

Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,

Dormi şi visează că lumea-i gata

Şi te asteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,

Poate că mâine îţi va fi greu,

S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,

Dar nani-nani, frumosul meu.

 

vedere din Praha

 

şi o baladă superbă, cu imagini ca’ntr-o poveste

\’ORIUNDE-AI FI\’ – O-ZONE

alte frînturi de vis, mai senine

şi am visat şi că am regăsit un album primit pe care erau scrise cuvintele lui Borges: ’ Nu pot să te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.’

Am mai visat şi că am primit mai multe fotografii de undeva, din Africa, mai mult decît acestea două

Şi am mai visat că pot să îmi doresc orice, un mouse ascultător şi o mînă sănătoasă pentru că astăzi, cu ajutorul multora de aici, se împlineşte un an de cînd mi-am deschis/ ‘creat’ acest blog

Aşa că pot să alerg sau să mă plimb agale printre mesteceni

 

Frînturi de vis(e)

De sau cu (mai puţină   bunăvoie) şi mai mult de nevoie, hotărîsem să încerc să visez.

si aproape reuşisem:

am visat că citisem toate cărţile care rămăseseră pe măsuţă ca o restanţă apasătoare (parte de vis care s-a dovedit a fi reală…), am visat că am reuşit să vad filme noi şi vechi, ca am mers la teatru (parte de vis ramasă în cea mai mare partedoar  vis…), că am ascultat şi m-am cufundat în muzică, reuşind să nu uit chiar toate formulele de care am nevoie atunci cînd nu îmi permit să visez, am incercat să rog mouse-ul să mă plimbe el pe bloguri, dar de   fiecare dată mă avertiza prudent că mîna

trebuie menajată … 😦

iar pentru că astăzi, se pare că acum,  pauza sau efectul său se reimt/ le resimt las cartea deoparte deschid si calculatorul şi regăsesc figuri, chipuri, scrisuri  care îmi simt dragi şi gîndurile lor  îmi dau un elan sau o stare care mă ajută să recuperez  timpul pierdut (am atîtea  de citit….) şi  mă întreb dacă să deschid şi televizorul; dar mai bine nu, pînă rămîn aici, în blogosferă, mai bine nu : fară televiziune de şi cu ştiri, mi-a fost destul searea trecută .

Dar cele văzute seara  trecută mă trimit la un articol scris  cu o săptămînă în urmă de către dl Vasile Morar (dar despre Domnia Sa, ca discipol favorit al lui Ion Ianoşi, poate voi mai  îndrăzni să scriu cînd mă voi simţi în stare), daar  întîmplările la care voi face referire cu acest articol scris de un expert în studiul  eticii şi al morale trece dincolo de orice limită a confruntării cu mijloace dure ale unei campanii electorale, sau  ale unui compartament  civilizat.

Redau cîteva pasaje şi atît, nu adaug nici un comentariu

(…)În ceea ce priveşte cultura vinovăţiei, aceasta ţine deja de un sistem de norme şi de valori structurate într-o teorie prin care culpa este identificată ca o greşeală, un păcat, un rău.

(…)

Este, în orice caz, de urmărit cum anume apelul la criteriile morale stoice sau creştine, de pildă, intră în coliziune cu etica hedonistă şi cu exhibiţionismul întreţinut de mass-media. Oricum, confruntarea dintre aceste tradiţii morale aduce în prim-plan disonanţele cognitive şi morale legate de sensul acordat vinei, culpei, greşelii. Mulţi dintre semenii noştri au intrat fără multă reţinere într-o frenezie a suspendării oricăror forme de ruşine şi de jenă în purtarea lor zilnică. „Totul este permis“ a primit acum aproape răstit forma: „nu sînt vinovat de nimic“! Evident că este mult hybris şi nesocotinţă aici. Dacă acest tip de orgoliu nemăsurat s-ar menţine doar în spaţiul relaţiilor personale, lucrurile n-ar trezi prea multă îngrijorare, dar din moment ce neruşinarea cotropeşte spaţiul public, atunci nu putem să fim foarte liniştiţi. Cînd se minte, fără a se depista vreo umbră de vinovăţie cît de mică; cînd se înşală serii succesive de concetăţeni, fără speranţa pedepsirii vinovaţilor, cînd se intimidează orice adversar politic prin apel la ameninţări şi şantaj, fără putinţa ca opinia publică să reacţioneze cu indignare, pentru că a fost, înainte, păcălită; cînd obrăznicia neruşinată îmbracă forme neobosit de inventive, atunci nu se poate să nu ne gîndim că neruşinarea este o dorinţă foarte puternică – aceea de-a le nega celorlalţi orice îndreptăţire. Ea este o formă brutală şi vizibilă a egoismului feroce.

(…)

Deocamdată însă, de prea multe ori, în spaţiul public autohton, cine este vinovat de lucruri grave şi dovedite îşi poate permite să clameze cu neruşinare că are întotdeauna dreptate, iar cine se poartă, pur şi simplu, cuviincios, cinstit şi modest, va fi dispreţuit. Oricum, ceea ce nu suportă vinovaţii neruşinaţi este superioritatea morală a celorlalţi. Să nu ne mirăm atunci că neruşinaţii nepedepsiţi sînt un permanent pericol pentru purtătorii moralei elementare. Numai la aceştia din urmă avem cultivat un sens firesc al culpabilităţii.

am spus că nu comentez şi că nu adaug nimic, dar  pentru că mi-am amintit că în  urmă cu nu cu mult timp -cam cu o  lună în urmă, cred- o comparaţie cel puţin hazardată cu Pinochet, ei bine, de aseară mă urmaresc secvenţe dintr-un film regizat de Costa Gavras, cu actori mari:. J Lemmon, S Spacek, J Shea– Missing;  am avut  pe un blog interesant şi simpatic şi nu numai, un schimb de impresii despre situaţia din Chile din perioada surprinsă de acest film

Si scriu doar atît: nu vreau să trăiesc pe viu

asemenea experienţă, darnici nu vreau să mai aud şi să văd cum se încearcă să se ‘modifice’  gestul evident de apărare al unui copil ăn faţa unei mîini care crede că poate să

cîrmuiască orice

şi

fără vreun avertisment de pe un afiş electoral (hilară inspiraţia celor care l-au creat! ) NU VREAU  SĂ MĂ MAI TEM NICIODATĂ DE NIMIC!

Missing (part13)

(foarte, foarte sincer, am ezitat între aceste secvenţe şi finalul din filmul lui Mircea Veroiu  cu Marcel Iureş şi Claudiu Bleontz , dar, parcă, totuşi, nu am ajuns chiar pe marginea unei gropi adînci şi nici zangăt de de… nu se aude.)

ceea ce nici măcar politicul nu poate atinge

am găsit mai demult cîteva clipuri  cu poezie, dar cum nu am reuşit, îmcă, să le prelucrez, celor care vor să le ‘asculte’ le cer scuze, rugîndu-i  să  dea click pe cele două mari nume

( o exprimare pt care nu voi putea  să mă

ruşinez înde-ajuns…)

sper, totuşi, ca unora să le placă

Ana Blandiana

Ştefan Augustin Doinaş