Gutuia

Aveam în mînă o gutuie: o primisem de la prieteneul  meu bun si frumos la suflet, de la cel cu care am  cunoscut  bucuria jocului, durerea juluiturilor pe genunchi şi în ultimii ani  amărăciunea dezamăgirilor de tot felul. Părea că nimic nu se schimbase: nici casa mare, veche,frumoasă cu vernada , unde nu am înţeles  niciodată cum pot  atitea flori, să îşi găsesască  loc, nestingherite, atîtea flori,  nici curtea mare, cu iarbă deasa, aşa cum  parcă nici sufletul oamenilor  ce locuiau acolo nu părea a fi atins de  vreme şi nici de vremuri. Ridicasem puţin mîna  să privesc mai bine gutuia –  era galbenă, fără nici o pată pe ea şi mă întrebam dacă ea a împrumutat ceva din lumina soarelui de toamnă blîmdă şi aurie ori  ceva din interorul ei tranpare şi itradiază acel   auriu pe care il împrăştia    în juru-i.  Am lipit-o o clipă de obraz ca să mă incălzesc – ştiam că ea,  acum are o căldură mai  mare decît a  mea.

Din spate, am auzit un glas îngînînd un cîntec cunoscut:

galbenă gutuie,
dulce, amăruie…

şi cum nu puteam auzi acum, mai ales acum cîntecul si versurile  atît de…, l-am oprit cu o intrebare:

–          De ce ai rupt-o din pomul ei ?

–           Nu am rupt-o eu, a căzut ea, singură.

–          Aşa, cu codiţă şi cu frunză cu tot  ?

–            Ba da, chiar aşa mi-a răspuns cu zîmbetul din copilărie, mijînd ochii.

–           E  atît de frumoasă! E perfectă…

–           De ce nu o mănînci?

–           E prea tare cum să o mănînc?

–           Îţi aduc un cuţit şi o farfurie.

–           Să nu fie prea ascuţit.

–         Nu, nici o  grijă, oricum nu are cum să fie mai ascutit decît vorbele tale,uneori.

–           Uiti că eu am simţit o alta lamă care taie nemilos şi sigur, făra să curgă sînge.

–       Merg să îti aduc nişte dulceaţă, tot de gutui.

–     Nu, multumesc, nu mai sunt obişnuită cu delicatess-uri.

Am privit gardul de la intrarea în curte şi mi-am dat seama că lumea de dincolo de acea firească împrejmuire, nu îmi mai apărea nici mai mare, nici mai bună decît cea în care încercasem cîndva să mă refugiez şi nici faţă de  cea care  mă aşteaptă în curînd.

Nu ştiu cînd a plecat şi nici cînd a apărut din noi. Ţinea în mîini, pe o hîrtie groasă, castane coapte, calde, aproape fierbinţi:

–          Poate că acestea îţi mai plaac, incă… Ia şi  gustă, măcar..

–          Încă sunt prea calde şi sunt nedesscojite.

–           Au coaja usor crăpată, altădată iţi plăcea să le scoţi tu sîmburele cald.

–           Era cindva, acum m-am lenevit.

–           Acum ai obosit. Se vede.

–           Am devenit leneşă!

–           Bine, fie precum spui. Le las aici.. am ceva de rezolvat şi mă întorc să sporovăim la o cană cu vin .

–           Să fie cu scorţişoară.

–           Am înţeles.

Am privit din nou gutuia: „eşti atît de frumoasă, nu aş putea să gust din tine;   mi-ai   luminat în fiecare an nopţile şi m-am împrospătat în fiecare dimineaţă de iarnă în aroma ta; acum… ”  ”  fii liniştită, mă vei simti, oriunde te vei afla”   „dar tu ştii, doar tu ştii că este ultima mea toamnă”

Se auzi glasul unei femei :

–  Haideţi, grăbiţi-vă la masă, am gătit o mîncare de gutui!

Am mai privit încă o dată bulgărele de lumină cuprins cu mîinile mele, apoi, ridicînu-mă, am aşezat gutiia pe pervazul verandei şi m-am îndreptat spre casă. Am întors capul şi i-am zîmbit : „eşti frumoasă”    ” şi zîmbetul tău e frumos, zîmbeşte! Hai, incearcă ! „