şi totuşi… m-am cuminţit… :)

Zilele trecute, încercînd să găsesc răspunsul la o ghicitoare frumoasă ( 🙂   )  (nu am reuşit ! …) am căutat prin cărţi şi albume de artă şi am nimerit, nu chiar din întîmplare, la picturile lui Bruegel cel Bătrîn. Atunci am trecut cam rapid peste sau pe lîngă imaginile picturilor sale, dar astăzi, în timp ce scriam şi mă hotărîsem să nu mai comentez evenimentele legate de alegerile care se apropie, mi-am amintit de un tablou, al lui  P Bruegel şi anume de Parada Orbilor. Nefiind specialist, nu mă aventurez să ‘interpretez’ eu această parabolă, chiar dacă aş avea timp.

Bruegel- Parada Orbilor

Dar îmi amintesc şi că reproducerea  am zărit-o cu ani în urmă pe prima ediţiţie a volumului din trilogia Zidul Morţii a lui A Buzura.  Acum, însă, ştiu foarte bine că nu vreau să îmi mai stăpînesc într-o neputiinţă dureroasă strigătul din finalul celui de-al doilea volum- Drumul Cenuşii :

‘Doamne, ce se întîmplă cu noi ? Dacă tot ai de gînd să iei lucrurile de la început, vino odtă, nu mai pierde vremea! Pentru că există o limită dincolo de  care omul nu mai este vinovat de propriile sale fapte!’

… şi totuşi noi suntem, vom fi sau rămînem răspunzători…

[deseara fac rondul complet 🙂 ]

O faţă a ADEVĂRULUI văzut de către un mare ARTIST

după ce văzusem filmele lui Cristi Puiu si  Corneliu Porumboiu, sub impresia puternică de atunci, scriam că sunt cele mai bune filme româneşti realizate în aceşti ultimii douăzeci de ani, dar acum vreau să precizez filmele: aparţinînd generaţiei tinere, ale noului val’ din cinematografia noastră;

pînă astăzi, pentru mine nimeni nu a egalat cu nimic   acel terifiant film al lui Lucan Pintilie,  Balanţa

şi pentru că  deşi este abia  la începutul său, actuala campanie electorală a reuşit să mă înepărteze de dezbateri televizate sau alte forme de … manifestare, exprimare… (nu găsesc şi nici nu caut termenul potrivit!), considerînd că eu deja am scris sau m-am ‘exprimat’ cam prea mult şi prea deschis -deşi este dreptul meu, înca!…- mă voi abţine de la a mai comenta ‘lupta politică’, pardon, competiţia  onestă pentru funcţia supremă în stat,

dar îmi permit să consider valbile şi actuale cuvintele din finalul altui film regizat de  către acelaşi Lucian Pintilie  – din Reconstituirea

(cerîndu-mi scuze pentru duritatea lor, însă nu şi pentru adevărul lor)

este adevărul mărturisit de către un mare artist care crede că:

‘..eu am sentimentul că mă mut. într-un alt spaţiu. Nu pot incă să-l definesc. E o noua locuinţă. Toate amintirile strigă dupa mine să nu le uit.’