Astăzi m-am scăldat în rouă

am împletit fire de sânziene într-o coroniță și am aruncat-o peste o casă, ca în copilărie;

acum, firește nu s-a mai oprit, nu s-a mai agățat nicăieri, de nimic, dar eu stiu că există TINREȚE  fără BĂTRÎNEȚE și VIAȚA fără de Moarte

am deschis cartea lui Mircea Eliade si am citit

Citesc....

 

— Nu înţeleg…

 

— Uite, s-ar fi întâmplat aşa, o întrerupse el; ne-am fi plimbat în pădure, ne-am fi tot plimbat, şi când ne-am fi  întors n-am mai fi găsit nici urmă de maşină. Pur şi simplu ar fi dispărut. Exact la miezul nopţii, ar fi dispărut…(…)

 — Ar fi furat-o cineva? întrebase ea cu o neînţeleasă timiditate.

 — Nu înţeleg nimic, spusese ea. Explică-mi, te rog, şi mie. Nu înţeleg… Ştefan îşi băgă paşaportul în buzunar,

 apoi izbucni pe neaşteptate în râs.

 Dar nu mai era râsul acela tineresc pe care-l cunoştea Ileana şi care-i lumina atât de neînţeles figura; râdea,

 acum, aşa cum râd unii oameni când sunt singuri, confidenţial şi strident, totodată, şi puţin ridicol.

 — îmi pare rău că n-am ţinut socoteala, vorbi el. Ar fi trebuit să notez de câte ori pe an sunt confundat cu acest

 mare om şi, mai ales, în ce împrejurări. Mai ales asta: în ce împrejurări, repetă rostind rar cuvintele. Şi ar fi trebuit, de asemenea, să notez reacţiile diferitelor persoane care-mi fac cinstea să se apropie de mine luându-mă drept Marele Om; uneori, o teribilă deziluzie, alteori neîncredere, suspiciune; alteori, chiar, o nestăpânită pornire de furie: Cum, domnule, dumneata, un simplu civil, îţi permiţi să treci în faţa ochilor noştri drept Marele Om?! îţi permiţi să ne faci farsa asta tocmai nouă, care nu privim decât la Oameni Mari?!

(…)

Ileana îl asculta derutată.

 — Nu ştiu ce să cred, spuse. S-ar putea să ai dreptate. Dar s-ar putea, iarăşi, să mă amăgeşti. în fond,  (…) Parcă te-ai fi aşteptat să fii descoperit, şi ţi-ai fi pregătit mai dinainte răspunsurile…

 Ştefan ridică din umeri, cu un gest resemnat.

 — Imi dau prea bine seama cât de mult te costă că nu sunt El, Marele Om, spuse. Te înţeleg: e atât de agreabil să stai la masă cu o vedetă, să te privească toată lumea dimprejur, să te invidieze…

 — Dar, în fond, ce ai cu el? îl întrerupse Ileana.

 — Semănăm foarte mult, spuse Ştefan cu un ton oarecare. Suntem tot timpul confundaţi unul cu altul… 

–-

poate alege oricine un fragment mai potrivit

 BUCURAȚI-VĂ DE FRUMUSETEA SÂNZIENELOR !

citți, Vă rog, ceea ce este pe linkul de mai jos (nu este al meu)

http://despredemnitate.wordpress.com/2011/06/23/regele-meu/

și poate că l-au  citit deja, cu celelalte poezii scrise de Marius Ghilezan și cei care la venirea mea pe wordpress nu îl aveau în blogroll…. – recunosc, este o ”adăgugare/completare” care nu mă onorează , de care scriitorul -unul dintre preferații mei- nu avea nevoi, și care, oricum, va trece neobservată

astăzi, poezia acceasta, ca și scrisul său sunt mai binevenite, mai potrivite  mai necesare, parcă, decît oricînd

Istoria nu poate fi ciuruită

Jurnaliştii de la revista Ogoniok, supliment al cotidianului Kommersant au scris despre Regele Mihai I că „a luat masa cu Hitler, a băut ceai cu Mussolini, a devenit cavaler al ordinului sovietic al Victoriei şi i-a ţinut, aproape singur, piept lui Stalin”.

Într-un interviu pentru revista rusească Ogoniok, Regele Mihai a povestit cum a decurs arestarea mareşalului Antonescu pe 23 august 1944 şi care au fost condiţiile în care a abdicat, la 30 decembrie 1947.

Reporter: Majestatea Voastră, la 23 august 1944 aţi intrat în istorie, atunci când l-aţi arestat de mareşalul Antonescu, un dictator militar şi conducător din România, şi aţi rupt alianţa cu Germania nazistă. Cum a fost?

Regele Mihai: Când m-am trezit în acea dimineaţă de 23 august am fost convins că nu voi apuca ziua următoare. Dar eram hotărât să scot România din alianţa ei cu Hitler. Armata lui Stalin era în apropierea Romaniei, frontul se rupsese, iar populaţia era satulă de război. L-am chemat pe maresal şi pe ministrul de extene Mihai Antonescu la Palat. Când au ajuns, le-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România ar trebui să solicite un armistiţiu din partea URSS, a Marii Britanii şi a Statelor Unite. Antonescu a răspuns: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler”. Şi atunci i-am spus: „Asta e, nu-i nimic de făcut”. Ajutorul meu a fost căpitanul Dumitrescu care a intrat în camera însoţit de trei ofiţeri.

Ei l-au anunţat pe Antonescu: „Sunteti arestat”. Mareşalul şi-a iesit din fire. „Nu pot lasă ţara pe mâna unui copil!”. A început să strige la generalul Constantin Sanatescu, şeful cancelariei mele militare, viitorul premier. Antonescu a fost luat, iar eu am început procedurile pentru formarea viitorului cabinet. În aceeaşi zi, avioanele Luftwaffe au bombardat Bucureştiul. Palatul regal a fost una dintre ţinte – asupra lui au  fost aruncate câteva bombe. Hitler m-a detestat mereu, în general a detestat ideea monarhiei, pentru ca monarhul este simbolul legitimităţii şi continuităţii puterii.

Reporter: E adevărat că Antonescu a fost încuiat, un timp, în camera unde tatăl dumneavoastră, Carol al II-lea, păstra timbre?

Regele Mihai: Da. De fapt, nu era chiar o cameră, ci un seif imens, blindat. Apropo, nu era nici un timbru în cameră. În august 1944 tata se afla deja de cinci ani în exil, unde a plecat cu tot cu colecţiile sale.

Reporter: Se spune că Antonescu, care ca şi Hitler, şi-a luat titlul de „lider”, ar fi vrut răsturnarea monarhiei.

Regele Mihai: Antonescu nu m-a respectat şi, practic, m-a ignorat. Dar a facut un lucru bun – i-a permis mamei să se întoarcă la Bucureşti şi i-a acordat titlul de „regina-mama”.

Reporter: În 1941, România a declarat război URSS, trupele ei au ocupat Odessa, au luptat în Crimea. Acum nu pare o greşeală?

Regele Mihai: A fost o hotărâre luată de Antonescu, pe mine nu m-a consultat. Cred că poporul român a suferit din cauza anexării Basarabiei de către URSS şi de aceea războiul pentru recuperarea ei se bucură de popularitate. Iar faptul că Antonescu l-a lăsat pe Hitler să atragă România într-un lung război, a condus la catastrofă. La cererea lui Antonescu, mergeam pe front pentru a înmana decoraţii soldaţilor. Am fost inclusiv la Livadia, în acelaşi palat unde a murit străbunicul meu, împăratul Alexandru al III-lea. Cine credea că în februarie 1945, Stalin, Roosevelt şi Cherchill tot acolo vor discuta graniţele de influenţă din Europa postbelică şi vor ceda României lui Stalin?

Reporter: La 30 decembrie 1947 aţi fost obligat să abdicaţi. Cum s-a întâmplat?

Regele Mihai: Liderul comuniştilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi premierul Petru Groza, care nu era comunist, dar era în relaţii bune cu ei, m-au rugat să-i primesc pentru a discuta, după cum s-au exprimat ei, „chestiuni de familie”. M-am gândit că vor să vorbească despre logodna mea cu prinţesa Anna. În schimb, Gheorghiu-Dej şi Groza mi-au prezentat proiectul unui manifest privind abdicarea şi m-au rugat să-l semnez în jumătate de oră. Le-am spus: „Nu se procedează aşa. Poporul trebuie să-şi exprime voinţa”. Mi-au răspuns: „Nu avem timp pentru aşa ceva”.

Sursa: Adevărul -28 mai 2011

Iar dacă manualele de istorie de acum sunt … superficiale…, iar literatura de specialitatate este, poate, mai greu de asimilat,

În biblioteci cred că se mai găsește un roman scris de către un scriitor cu carnet PCR, o carte care se citeste ușor   atît de către  cititorii cei mai pretențioși, dar și de către cei obișnuiti cu lecturi  gen ”actiune”, suspens – Romanul unei zile mari, autor, Corneliu Leu

mă consider și rămîn un om cu opțiuni de stînga.

dar am un respect deosebit față de Casa Regală a ROMĂNIEI,

                                iar puținele apariții și intervenții ale Majestății Sale,, REGELE MIHAI  I, sunt de neprețuit.

–-

Fiind crescută într-o familie a cărui existență a fost marcată de tot ceea a urmat dupa septembrie 1940 , nu îmi este indifirent ceea ce se întîmplă cu țara aceasta, care este și a mea și a prietenilor, a cunoscuților, a fiecărui cetățean de altă etnie, trăitor cu bună credință aici.

Poate  voi reuși să scriu cîndva  povestea adevărată a unui drapel aflat la granița trasată de către bezmetici.

erezie de miercuri

am ”văzut”, pe blogul lui COLLECTOR si mi-a   plăcut

nu ”preiau” nici o leapșă și nici nu înțeleg, ca atare îmi permit să nu respect miercurea fără cuvinte

dar pentru că mi-am amintit de muzica din filme, acolo, pe blogul său, mi-am amintit de aceasta, pe care o las aici, pe zidul meu

pe curînd!

Bonjour Sagan

Sau, poate, Bonjour Francoise !

ți-ar fi spus prietenii tăi Simone de Beauvoir și soțul ei, Jean Paul Sartre, la  o posibilă aniversare în aceeași zi, e adevărat, la o distanță de  30 de ani

și poate că, la o ceașcă de ceai, pe terasa lor, familiară ție, ai aflat ceea ce noi, ceilalți aveam să aflăm din cărțile sale:

 „De fapt, suntem o libertate care alege, dar noi nu alegem să fim liberi: noi suntem condamnati la libertate. „- Fiinţa şi Neantul

și ai trăit așa cum ai înteles – pentru unii ca o femeie anticonformistă, pentreu tine,, care ai rămas un simbol al generației tale, o femeie liberă; liberă  pentru a scrie,liberă de a iubi şi de a se  distruge.

Nu am reușit să citesc decît cîteva dintre cărțile tale, le-am citit și recitit, așa cum am văzut și revăzut și cele cîtteva, două, de fapt, dintre ecranizări și am mai recunoscut aici, pe blogul meu, de fiecare dată, altfel, pînă am înțeles că viața cu ciudățeniile ei a vrut să fiu și să rămîn acolo, în acel perimetru, l-aș asemăna unei elipse, acel sau acea (?!) Sisi(f), pentru ca eu, cea care sunt să mă pot desprinde șimai ușor și să redevin eu însămi…. îmî va rămîne dragă  mereu acea parte din mine, sau acea altfel de viață simțită…. dar trebuie să rămînă acolo

și nu doar pentru că nu cred că semăn cu Cécile și nu am cum să aud sau să mă urmărească gîndul, obsesia ei : ”Numai când sunt în patul meu in zori, cu doar sunetul de autovehicule în Paris, memoria mea uneori mă trădează: vară vine şi toate amintirile mele. Anne, Anne! Repet, acest nume în șoaptă şi foarte mult timp în întuneric. Ceva pare că se ridică în mine, fie și pentru că i-m spus pe nume, cu ochii închişi: Bonjour Tristesse. „


 

     Nu! Alt strigăt ar fi putut să mă urmărească, dar l-am oprit acolo, undeva, în amintirile dintr-un vis, tocmai pentru că  așa trebuia și așa, doar așa trebuie să fie; vreau să trăîesc  firesc, normal, să pot saluta în fiiecare zi lumina pe care o văd și o simt.

mi-au plăcut memoriile tale, frenezia cu care te-0ai dăruit vieții și bucuria cu care ti-ai oferit plăcerile și bucuriile, mi-au plăcut și chiar m-au impresinat prietenii tăi,  m-am ”regăsit” în opțiunile tale civice și nu numai, am zăbovit asupra frazei ”„memoria este la fel de înșelătoare ca si imaginația, dar mult mai periculoasă, cu aerele ei studioase.“

și cred că mi-ar plăcea să pot spune și eu : „pentru mine, fericirea inseamnă în primul rînd să mă simt bine.“

astăzi,, de ziua ta, mai pe înserate, totuși –dar este ziua cea mai lungă din an- îți spun

cu un anume zîmbet,  dintr-o cicatrice a sufletului:

 Bonjour, Francoise Sagan!

încă valabil


gînd


(din 29 aprilie 2010)


DOAMNE,


Nu vreau trandafiri de aur sau de argint, nici unul natural, ca pe vremuri, in loc de premiu la curtea șahului, așa ccum mi s-a povestit cîndva chiar de către un nepot al ultimului Șah;


eu am încercat să concurez doar cu VIAȚA;


și nu vreau nici trandafiri sau alte flori ’cît timp sunt în viață’;


mereu mi-am dorit să las măcar o frază de care să nu îmi fie  mie  însămi rușine și să nu fie judecată prea nedrept;


și pentru că din tot ceea ce mi-am dorit – și poate, în parte, aș fi meritat- nu îmi rămîne  decît acest  talmeș-balmeș de blog,


nu ÎȚI cer decît un răgaz


ceea ce rămîne din această încercare la care te/ne provoacă  permanent VIAȚA nu știu dacă depinde întotdeauna și sau totul de noi înșine