O floare in plina vara

sau felul meu de duiosie pentru Voi

am fost trimis aici, fara sa fiu intrebat daca vreau sa vin

poate pentru ca stiu sa tac in orice zi a saptaminii

si tocmai de aceea nu voi spune nimic despre incredere si dezamagire despre prietenie si amicitie cu click-uri pentru citiva centi,

dar deja sunt intr-o zona care nu imi ete familiara ;

astazi, Anei, suparata/necajita pe ea insasi ca si-a dat programul peste cap, un foarte bun prieten, care cred ca are un blog sau doua, i-a amintit ca sanatatea este, totusi,  cea mai importanta, ca inca nu dispune de  timpul necesar pentru suprarealism, nici despre semantica, nici  pentru a scrie despre interferenta dintre jumatatile de sunet sau dintre sunet si culorile avangardistilor, regasite in diversele teorii ale simturilor, nu este timp nici macar pentru poezie

pentru toate acestea poate se va gasi timp,

un altfel de TIMP, mai bun si mai generos

[ nu am reusit sa evit un oarecare sentimentalism, din pacate]

este vara, caldura caniculara amestecata, deloc domolita, cu grindina m-a atins si pe mine si am uitat  sa scriu ceva, tacand, desigur:

 Ana le multumeste lui Andi,-X-, Elenei Agachi, VirtualKid , precum si tuturor celor care au  gasit ceva interesant pe blogul ei si au transmis mai departe (amintind de blogul ei 🙂 )

Are sau nu dreptate Giraudoux ?

Nu înțeleg de ce atunci cînd se întîmplă minunea unei vizite așteptate și tot mai rare, trebuuie să ”eșueze” lamentabil în discuții penibil ”aprinse” despre economie, euro, poltici financiare, ideologii, geo-strategii, și alte chestii mult prea serioase pentru o vizita de Duminica…

Cum fiecare a rămas pe propria sa bandă – nu sunt sigură dacă era autostradă- am luat furioasă un CD cu muzică bună, prelucrări din spectacolele adevărate de acolo și singurul volum de sau cu bteatru despre Grecia, e care îl am (pe care îl mai am)

Am pus ceaiul rece cu lămîie alături și am început să citesc:

                                                                                   Troie en flammes par Adam Elsheimer v. 1600

Hector : Tu vas donc, et sur le champ, me trouver une thèse qui permette à notre Sénat de dire qu’il n’y a pas eu manquement de la part de nos visiteurs, et à nous, hermines immaculées, de les recevoir en hôtes.

Busiris : C’est contre les faits, Hector.

Hector : Mon cher Busiris, nous savons tous ici que le droit est la plus puissante des écoles de l’imagination. Jamais poète n’a interprété la nature aussi librement qu’un juriste la réalité

(La guerre de Troie n’aura pas lieu)

postare cu mintea în vacanță

    sau  cum se poate strica un blog 

nu ne alegem noi înșine locul, data sau felul în care și cînd ne naștem

dar  putem, cred, să ne alegem pentru plăcerea noastră orice zi din an, orice anotimp

Eu, într-adevăr m-am născut pe 10 ianuarie, așa scrie în actele oficiale reale, adică iarna, dar îmi urez mie însămi (….) poate ceva mai mult decît în zilele de 10 ian și de 2 februarie, intr-o anume zi din augst, o zi cu două cifre:

am găsit-o in mail-ul nedeschis de vreo patru zile cam așa ceva  (o mai aveam, dar, se știe cum este cu feluritele colaje, glume, melodii, videoclipuri…: dacă îți plac sau te amuză,. le dai/împarți mai departe

ceea ce îndrăznesc și eu acum, cu  scuzele care se cuvin

și Vă doresc o Duminică plăcut răcoroasă ! 🙂

(… sper să îmi revin cîtt mai repede din ”prosteala” – substantiv …imprumutat, merci!-     asta…)

 Secretul zilei de nastere

Fiecare cifra are o semnificatie aparte si o vibratie proprie, care ne influenteaza in mod subtil personalitatea si viata.

a se vedea, dintr-o eventuală curiozitate, aici

Miercurea mea nonconformistă

Cântec fără cuvinte

                    de  A. E.  Baconsky, –

Tot ceea ce te atinge o clipă

Se topeşte în treacăt ca neaua,

Ca neaua atinsă

De răsuflarea lui martie.

Priveşti vulturii care zboară

În cercuri largi peste munţi

Şi simţi cum toate alunecă

Din inima ta şi dispar.

Dar iată vine iarna şi din nou

Zăpada reapare peste câmpuri

Şi toate clipele prin care ai trecut

Prind iar fiinţă-n jurul tău şi murmură.

Şi ca fluxul pe plajele galbene

Îţi creşte-n suflet propriul tău trecut…

Vai, cât de rău e atuncea să nu ai pe nimeni aproape

Ca să-ţi pleci fruntea pe umărul lui.

(The Summer Stroll – -Giovanni Boldini)

Televiziunea in vacanță sau vacanța televiziunilor

Era sa scriu ‘vacantarea’

E  (a fost) marti si cum sunt acasa, in program de refacere/recuperare,  nu aveam cum, nu puteam sa pierd emisiunea careia i-am ramas fidela de pe Tvr Cultural;

Apoi, in loc sa fiu cuminte, sa mapregatesc de culcare, am butonat si m-am oprit pe un canal nisa, din curiozitatea vederii unui cvartet cam ciudat pentru mine;

Zigzagul pe la diverse posturi de televiziune si ziare al dlui Ion Cristoiu, nu ma mai mira de mult, nici infatuarea tantosa a lui Robert Turcescu, pe care mama mea il poreclise  ‚ariciul’;

pe Grigore Cartianu il sar cu regularitate si constiinciozitate  atunci cind ii zarec un articol, este peste puterile mele de a citi, in cazul acestui nume, ceva de la primul pina la ultimul cuvint;

dar in locul dlui Claudiu Iordache eu m-as fi ridicat de la masa aceea mai devreme, lasindu-i cu adevarul lor, al celor care au vazut Revolutia Romana la televizor la o virsta la care, totusi, amintirile se cimenteaza destul  de bine intr-un  creier bine organizat, ori -culmea!- scriu carti/tomuri despre cea ce e ei numesc lovitura de stat si care , tot ei, adica aceiasi cu pretentii de scribi , pardon, cercetatori ai adevarului istoric, intr-un moment de scapare marturisesc ca, de fapt, ei stiu si au citit despre Decemnbrie 1989 din… presa straina (sic!!)

in documentarul despre Doamna Alice Voinescu, vazut ceva mai devreme, am auzit o fraza/replica-intreebare ce strabate vremurilesi pe care indraznesc sa crewd ca doua personaje de la acea masa suta la suta o rumega indelung pina sa ajunga la sau in profunzimea ei

voi puteti sa loviti un om liber ?’’

…. Caut Al șaptelea Cer

(deschid comentariile imediat ce voi fi terminat de scris cele două fraze pe care le am în gînd și care mă cam ”bîntuie”frumos de aseară;

Aceasta, la întoarcerea de la programul și plimbarea obligatorie … deh, am ajuns și în faza asta )

și sper să reușesc să nu mai par ingrată cu și față de mulți

celor care pleacă în voiaj de weekend, ZILE FRUMOASE !

–––––––––––––––––––––––––––––––––

          poate nici ‘sevrajul’ sau ceea ce s-ar putea numi o cura de dezintoxicare de medicamente (transchilizante… jenant de spus ? !?! ?…,) nu poate explica motivat sau motivant ( … ??…) întirzierea  celor citeva cuvinte prin care as  incerca sa explic cum am ajuns sa caut in blogosfera o minunatie de film , din timpul filmului fara sonor…

   ei bine, sunt zile si seri in care citesc mai multe sau mai putine bloguri care imi sunt dragi nefiind ‘logata’, cum se spune ; cu o seara inaintea acestei postari zabovisem pe o bijuterie de blog al unui cinefil  ( nu se afla in lista de pe blogul meu) veritabil [mai corect scris/spus, un intelectual sadea,  adica indubitabil, impatimit si de cinema, nu doar  un privitor sau consumator de filme]

    si mi-am amintit multe despre care stiam ceva-ceva din reviste vechi, dar si pentru ca in anii mei buni  si frumosi le-am putut vedea la Cinemateca de pe str Eforie, ori la Sala de la Grigore Preoteasa ; a mai fost si sansa de a avea un grup de prieteni care erau familiarizati cu aceasta lume, dar deja ma indepartez de subiect, si este, pt mine foarte tirziu ;

    nu pot preciza exact sau cu destula precizie ce mi-a adus in minte acest poem cinematografic despre oameni simpli care se gasesc unul pe altul printr=o intimplare nu tocmai  fericita , dar salvatoare cel putin pentru unul dintre dintre ei, se intilnesc pentru a se cunoaste si a se regasi in iubirea care stie si poate sa dainuie si sa invinga chiar si ddramele razboiului ; dar despre acest film pe care l-am vazut la tv, in adolescenta, la o emisiune prezentata, cred, de catre Tudor Caranfil, as fi vrut sa scriu altadata si mai… altfel ;

  in acea seasra, uitindu-ma la ceasul calculatorului, care arata 11.03 p.m., mi-am amintit de legamintul pe care Chico si Diana si-l fac la plecarea barbatului pe front si anume ca in fiecare zi, la ora 11, ei se vor intilni prin gindul care invinge orice obstacol, acolo, in mansarda de la etajul sapte, unde aveau ca bogatie a lor , dar si  cea mai de prêt bucurie: Crul senin sau instelat si puteau ,astfel, pretinde ca ‘au Parisul la picioare’ ;

   am undeva, in arhiva mea, afisul filmului si citeva date inedite, vreau sa cred, despre acest film al primului regizor laureat al Oscarului pentru regie, este adevarat, premiul i-a fost inminat/oferit doi ani mai tarziu, la 16 mai 1960, cind a avut loc prima Gala de decernare a Statuetei. ;

    Si uitindu-ma inca o   data la ceas , mi-am amintit de un alt film pe care il caut  : In fiecare seara la ora 11, un film sovietic, relizat cam prin anii 1968-1970 ;

         Vi se pare ca am o predilectie aparte pentru filmele veci, ca ma ‘aplec’ mai mult, pe acest blog, asupra peliculelor …’prafuite’ ? poate ca da, insa nu este chiar asa ; caut sa vad cam tot cea ce ma intereseaza dintre productiile noi ;

 In urma cu trei decenii, regretatul Laurentiu Ulici a reusit un  frumos demers : Nobel contra Nobel, in literatura ;

 Daca as da sau as primi lepse, as propune ceva de genul Oscar versus Oscar

   *oare s-ar prinde cineva ?

Limpezimea apei

Adeseori  m-am ‘lăudat’ că am memorie bună…mă rog, credeam că este ”partea mea cea mai ‚tare’ ”…

acum încerc și nu reușesc să îmi amintesc cîți ani aveam cînd m-a întrebat bunica mea care cred eu că estecea mai limpede și nesărată apă; cred că aveam ceva mai mult de 9-10 ani, că eram în faza/perioada lecturilor care scăpaseră din lista –niciodată respectată întocmai – a lecturilor obligatorii, altfel nu pot să=mi explic răspunsul, pe care acum, ca și cu destui ani în urmă, nu l-aș mai putea rosti sau scrie de teama de a nu mă îneca în mertafore (am mai scris despre profesorii minunați din școala unui orășel de provincie, dar cum este prea ”fierbinte” pentru aceste zile de iulie capricios și nu aceasta caut acum…);

am răspuns, uitîndu-mă la plăcinta cu vișine, scoasă din cuptor,

-lacrima, da’ de  ce …?

– știi tu ce știi

– adica? ce știu atît de bine?

– același răspuns l-a dat un scriitor într-o emisiune pe care am auzit-o la radio ceva mai devreme

– da? și ce nume are scriitorul? dar îmi dai mai repede o bucată mare de plăcintă, pentru că azi nu am de gînd să citesc, mergem în poieniță, la colibă, venim spre seara, pînă se întunecă, așa că nu-l mai pune pe tata-mare pe drumuri

-atunci iei și bidonul mic să aduci niște apă de la izvor?

– s-a făcut; săr’mîna…

și s-a făcut de o zi  de joacă, a naibii de frumoasă, ca mai toate zilele copilăriei mele;

drumul spre și dinspre poieniță trecea pe lîngă un izvor natural, dar îngrilit și amenajat de către oamenii din cvartalul de cîteva blocuri și case de la ”drumul Blajului”, cum i se spunea acelei zone și care, pe atunci, pînă prin anii ’80(sec XX) nu arăta deloc ca acum…;

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mri, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

așa cum bine îmi făcea și apa  Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de  lîngă Borsec a bunicilor noști (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul, în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine poietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare data și nu era  nevoie de uscător de păr și nici  de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

și aveam să caut mereu cîte un izvor sau cîte o cișmea la margine de drum, ori ascunsă printre blocuri și case (tot mai rare și mai greu de găsit, ele, acele cișmele)

eu sunt un semn zodiacal de pămînt, dar îmi place apa, îmi plac mai mult apele curgătoare decît lacurile, iubesc mult, chiar foarte mult marea, poate și pentru că are valuri,

dar știu, pentru că am simțit, că,uneori, ea poate fi mai aspră decît deșertul (mă repet, cumva?)

așa cum știu și că atunci cînd nu mă voi mai putea împăca nici cu lumea, nici cu mine însămi, atunci cînd nu voi mai găsi nici o motivație, există, pentru mine refuzul de  a  mai bea apă;

acum, încă mai caut, din ce în ce mai greu, acel Izvor al Tămăduirii, nu doar în rugăciune sau în gîndul către Cer,  în drumurile mele, atît timp și atîtea cît(e) îmi va fi dat să mai fie;

și pășesc pe drumuri și poteci netede sau întorocheate  și abrupte, curate ori cu scaieți de tot felul,doar-doar mai găsesc un izvor cu apă limpede;

mă opresc pentru o clipă  lîngă o apă în care privesc//zăresc  chipul unui copil, un chip bine-cunoscut; în clipa următoare disting o voce ca un ecou: ” nu mă vei regăsi cu adevărat decît dacă te reîntorci la mine, nu mai trebuie să cauți nimic altceva, nu te mai frămînta  pînă la ostoire să devii ceva sau să fii altCineva, rămăi aici pentru totdeauna și nu mai privi în jur, peste aceste margini”; deodată mi-am reamintit că știam de mult aceste vorbe și ridicînd instinctiv privirea, am zărit un șuvoi de apă albă cum nu mai văzusem vreodată, aproape argintie, alunecînd peste pietre, printre copaci și iarbă înaltă și verde – și atunci am înteles– locul în care ajunsesem era Valea Vieții;

m-am ridicat în picioare și am privit în jur, apoi spre apă, dar chipul copilului dispăruse, iar în locul său aluneca umbra unui cal alb, ca din poveste;

și totul, tot ceea ce vedeam, ceea ce auzeam, ceea ce simțeam m-a trimis cu gîndul înspre cel mai frumos și mai tulburător basm dintre toate pe care eu le știu; asemenea lui Făt-Frumos ajunsesem în Valea Plîngerii, care era, de fapt, Valea Vieții și încălcînd înțelegera sau interdicția, trecusem din ”vremea uitată”, într-o altfel de vreme, un altfel de Timp, unul care curge, care se roteste și se roșteste, unde sunt amintiri, există dor și durere, îngemănate cu bucuria și cu freamătul, vibrația sufletului care caută, cu neliniștea unei făgăduințe care trebuie îndeplinite;

pentru mine  nu a fost ῭un pas greșit sau o alunecare῭, ci consimțirea unei chemări, nu a unei simple ademeniri înspre o trăire adevărată, menită a trece într-un timp al amintirilor;  menirea lui Făt-Frumos este să cutreiere lumea pînă va găsi făgăduința pentru care s-a născut: Tinerețe făra bătrînețe și Viață fără de moarte;

eu voi continua să merg și să caut acea apă limpede care spă îmi liniștească, să îmi vindece durerile  trupului și ale sufletului și să îmi țină gîndul treaz și binevoitor întru toate;

acest zid negru s-a vrut a fi și este un fel de refugiu, un loc în care litere și semne se adună în cuvinte adeseori, de prea multe ori, ciuntite care se încumetă a exprima, a arăta gîndul meu așa cum sunt stările mele; mai mult sau mai puțin senuine sau întunecate;

avem nevoie, eu și paralelipipedul meu subțire, abia perceptibil chiar și în spațiul virtual, de stropii apei limpede și proaspete.

 

 

Izvor de apă vie

 

   de George Coșbuc

A fost demult odată, spun oameni, un izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;

Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,

Căci cine bea din ele oricând putea să scape

Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,

Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,

Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie

Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.

Mai spun că sta bălaur acolo şi păzea

Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea

Cu braţul său învinge, cu arma omenească

Era preste putinţă vrun om să-l biruiască,

Ci numai cu mătanii şi sfinte rugăciuni

Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…

Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare

Că-i sec detot: şi totuşi, în piept tot omul are

Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:

E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,

Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:

Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!

…căutînd

  

anul trecut, prin luna februarie, in dreptul acestei fotografii, scriam : ‘ceea ce s-ar fi vrut/dorit, la începutul iernii trecute’ – adică în anul 2009, la încceputurile jocului meu de-a bloggereala pe wordpress

de ce nu am reușit să fac să pară sau chiar fie un blog frumos, limpede și mai … ”senin”, voi încerca să explic, tot aici, imediat ce mîna nu va mai resimți meteosensibilitatea

 

(doar puțină răbdare Vă cer acum)