și totuși, viața e frumoasă!

am vorbit în această seară cu un prieten, de profesie, psiholog

i-am spus că simt că totul în jurul meu se prăbusește, că nu mai reușesc să găsesc rezerve pentru a rezista, că totul mi se pare ostil și că orice încercare de-a mea mi se  pare ridicolă

– pentru că te întorci prea mult în trecut sau privești spre un viitor incert::; ce-ar fi dacă ai trăi și în prezent?

– într-un prezent  in care mi se  trîntesc  uși și mi se refuză aproape totul.

– ești convvinsă de ceea ce spui?

– da.

– pentru că nu vrei să accepți situația prezentă, încearcă să te accepți pe tine însăți.

– adică să mi să pară firesc să vreau mai puțin, sau chiar nimic

– de data asta nu ne mai înțelegem. Îti reamintesc răspunsul unui supravietuitor din lagărele naziste: ‘ am rezistat pentru că încercam să consider că era o situație normală și mă comportam cu mine însumi ca și când aș fi trăit liber, în condiții normale.

-…

–  taci? Sau nu m-ai auzit? cum ți se pare?

– știu și eu povestea sau cum să-i spun mai , mai corect ?

– și ?

– mi-am amintit de filul lui Benigni

– La vita e bella, nu ?

Am îcuvințat mișcînd capul.

–          acel personaj,  Guido, dacă nu mă înșel, oare nu încercat ceva asemănător?

–    acel absolut  colosal Quido a lui Bernigni avea o motivație puternică.

–          fiecare putem și chiar trebuie să avem o motivație.

–          eu nu mai am niciuna; nu mai găsesc.

–           nu cauți înde-ajuns de bine.

–          unde? cum? Nu înțelegi că nu pot, că nu mai știu?

–          ba da! Fă ceea ce făceai cînd îți era bine : caută în tine însăti. Ești încă puternică.

–           nu, nu mai sunt ; nu a mai rămas nimic din miune.

–          dacă vrei să mai bem un ceai și să povestim, promite-mi că încerci, ok?

Aș  fi replicat ok-k-k, dar m-aș fi întors prea tare și prea frumos în trecut.

eu voi încerca să caut în mine cea de acum; dacă voi găsi ceva, un răspuns …”motivant” mă voi întoarce pe zidul meu negru

și poate Vă voi regăsi pe voi, cei de aici, din blogolume, celor care acum Vă MULȚUMESC  și pe voi, pe cei care Vă rog să trăiți frumos

și totuși, viața e frumoasă!

în sfârșit, finalizate cele zece motive pentru a (mă) opri (din) acest joc

poate  -și cred că așa va  fi … – doar o pauză , mai mare sau mai mică

*( și da! –îmi voi permite să vizitez și să mai citesc blogurile altora)

și voi pomeni acum, pentru ultima dată de greutatea cu care scriu din cauza bolii, accentuată sau influențată de frigul iernii [sunt probleme pe care ”nu se cade” să le aduci în văzul altora, nu-i așa ¿]

  1. fiind nevoită să mă reîăntorc la exercițiile yoga – ce vremuri erau atunci cînd începusem să le ”învăț”… și chiar aș vrea ca Doamna Prof Irina Holdevici, care pe atunci credea în mine și în scrisul meu, să nu mă găsească în această … ‘ipostază’- am deschis o carte tradusă în engleză, primită cu ani în urmă de la Dl Prof Suren Goyal ( nici asta nu aveam voie să pomenesc ¿?? …) și am citit : orice moment în care se începe este momentul potrivit pentru așa ceva (traducere într-o clipă lipsită de ”inspirațiune”, reecunosc!);    îmi este destul de greu să îmi dau seama dacă atunci cînd m-am lăsat ademenită  de lumea blogosferei și de farmecul jocurilor sale, înainte de a ateriza pe wordpress, a fost momentul, potrivit sau nu, cert este că am continuat și nu regret nici acum, așa cum nu cred că voi regreta vreodată; îmi repozez mie însămi modul, modalitatea – metodă  nu am, nu sunt metodica de fel (u-mi)- în care uneori m-am arătat; eu cred că a te arăta este sau înseamnă ceva mai mult decât a te exprima  [se poate reproșa și alegera diatezei, stiu…]
  2. ieri nu am putut să alătur nici pe masă, nici pe ecran, doar într-o sforțare a gîndului de a înțelege trei momente din capriciile unui hazard căruia, probabil, îi aparțin și eu, ca o minusculă mostră a unei încercări ratate, fără nici o legătură cu cele trei ‘momente’:

ieri, zărind  o fotografie,

nu am putut să ascult nici unul dintre concertele sale

nici să simt neantul mai aproape, mai palabil, mai nerăbdător, nu am ascultat Requiem-ul său;

poate de aceea căutând printre puținele reviste vechi care mi-au mai rămas,  imagini și cuvinte din Oameni și șoareci de John Steinbeck , am găsit doar  Moartea unui artist de Horia Lovinescu și am preferat să  revăd acel Zbor cuib deasaupra unui cuib de cuci,  cînd, într-o duminică dimineață, la matineu, la  Național, am înțeles, tocmai de la una dintre cele mai joviale  ființe,

puterea și prețul tăcerii.

3.   citesc un roman al unui scriitor japonez-  frumos, nu doar plăcut ca lectură; la sfârșitul unui capitol am avut prosta inspirație să aflu ce se mai întâmlă prin lumea asta mare și atit de mică, așa că am apăsat un buton al telecomenzii: ce greseala! – am înțeles că este mai bine să încep să citesc ceea ce nu mi-a plăcut în școală: Alexandru Lăpușneanu și pe ai săi urmași. ăia ”vechi și noi”.

4.

.   nu am reușit să fiu ordonată, deși îmi plac și chiar caut ordinea și rigoarea, dar nici pe blog nu am izbutit să fac ordine, să pară mai curat, din respect pentru cei c are trec pe aici mai mult sau mai puțin întîmlător – blogroll-ul este  plin de link-uri și de ”denumiri” puse de mine unele  chiar aiurea, multe trebuiesc actualizate;  în fluxul RSS  mi-am îngăduit a trece bloguri poate prea pre(ten)țioase pentru mine, fără a cere acordul auorilor acestora, dar ele sunt, într-adevăr prețioase pentru min e, îmi sunt mai mult decît dragi;  sunt bloguri și bloggeri  care m-au ajutat să mă familiarizez cu acest colț/petec al lumii virtuale, pe care îi cunosc de la începuturi, pe care îi citesc, dar dacă trec ”nelogată! ” sau nu i-am trecut cu noua adresă modificată, pe  la care nu las vreun comm și pt că pe alocuri sunt prea multe, unele inspirate, altele care mi se par  puse acolo pt a se evidenția cel care se vrea a fi observat, unele sunt din obigațiile impuse de regulile blogurilor .. ”înregistrate”.. ( nu am nimic de ”obiectat, dimpotrivă,m doar că eu nu obișnuiesc așa ceva,); dar oare ‚comentariile’ mele cum apar, cum sunt? –  că doar nu sunt eu  cea mai îndreptățită în a judeca sau a aprecia munca celorlalți, iar opiniile mele cad adesea pe alături, recunosc”; despre greșelile mele de tastare nu pomenesc pt că au o motivație obiectivă și le sunt recunăscătoare celor care au răbdare și înțelegere să le treacă cu vederea, mai greu de explicat și de motivat sunt cele gramaticale, pe care nici graba nu le absolvă.

5.

.  paralelipipedul aceta subțire și negru, care este blogul meu simplu, este contruit, ridicat s-ar vrea  a fi, din litere, silabe, cuvinte, adunate mai mult sau mai puțin bine în propoziții sau fraze…; am mai scris și repet de fiecare dată atunci cînd este cazul:  am un mare respect pentru Cuvînt! –  cuvîntul scris      sau rostit. În urmă cu vreo doi ani, scriam, tot aici, pe acest blog că aici, în virtual,  gîndul si nu obiectul este atotputernic, se plasmuiesc bune si mai putin bune, frumusetea si dezagreabilul, darul si rasplata, farmecul si pericolul si uite-asa, am putea continua înșiruirea pe cateva ecrane, dar toate sunt izvorate din gînd, iar expresia gindului este CUVÎNTULși că tocmai de aceea se cuvine sa fim atenti la puterea cuvintului; într-o tesatura frumoasa, poate fi binefacator,dar si ademenitor spre un ceva ascuns; cuvintul , ca expresie a gindului uman , este cel care il insoteste pretutindeni si il ajuta de cele mai multe ori să se definească . cuvintul mijloceste comunicarea dintre oameni ; cuvintul ii apropie si tot cuvintul ii desparte uneori ; el ii uneste si tot el îi trădează; prin cuvinte omul își dezvăluie partea sa cea mai vulnerabilă, dar si mai trainică , cea mai fragilă, dar si cea mai atinsă de inefabil ––sentimentele;

și ajung, astfel la un alt motiv, unul dintre cele zece:

aici am cunoscut și eu o parte diin blogolume, o lume atît de asemănătoare celeilalte: se comunică ușor, fără rezerve, se înteracționează  atît de firesc, încît parcă nu a existat nici un început și nu va exista nici un sfîrșit, nu există diferențe de vîrstă, de religie, de pregătire, de cultură, de civilizație: se leagă  lesne prietenii, se declară loialitate și sprijin necondiționat, semnalele de ajutor se simt cu mai multă promptitudine, problemele lumii și cele personale sunt cunoszccute si se încearcă rezolvarea lor în timp real;

DA!  – dar nu este decît o prelungire sau o ,reflectare’ a lumii reale– apar orgolii, nemulțumiri, învidii pentru poziții în topuri stupide, se întorc vizite și se păstrează prietenii doar dacă întorci click-ul și pingback-ul,; se declară admirația pentru scrisul unuia sau al altuia,  dar mai sunt siatuții și în care apare dezmăgirea că vocea de la telefon nu sună așa cum era de așteptat, ori ți se sugerează că nu ești o persoană importantă, cu greutatea unui renume în viața reală și apare scuza-explicație: ”momentan, atît pot să  ofer” și dintr-o prietenie ce părea sinceră și frum oasă, rămîne  dezamăgirea și acel sentiment de”vinovăție” că nu poți fi la standardul așteptării celorlalți – sincer, foarte sinceer, eu am pățit-o…

dar mai există și reversul sau o altă față –încă nu îmi este clar dacă mijlocul prin care se stabilesc regulile jocului este un ban sau un zar…-

Pentru mine sunt mai valoroase semnele de simpatie și chiar de sprijin pe care le simt, sub o formă sau alta, de la persoane care, fie că au trecut granița virtualului sau nu, tocmai  atunci  cînd ai nevoie mai mult și zău ca in aceste situa’i nu maii  contează numărul de comentarii sau rîndurile lăsate pe blog zile la rînd,, chiar daca se intimpla sa atunci cînd  formezi un nr de telefon și ți se spune că este … nealocat;

Dar, în fond, simpla comunnicare pe blog si pe bloguri este cea mai frumoasă, nu-i așa ? eu cred  că da 🙂

6.

. dincolo de litere, silabe, cuvinte caut, desigur ceva un gînd – al meu, al tău, al celuilalt  si ma opresc in fata unui zid––un zid de cuvinte, intend mana, il ating si ma simt absorbita de catre el.
astăzi mi-am amintit un vers, niciodatăcu totul uitat : Bacovia-şi iese din sine
și rîde in „a” şi în „u”
și mi-am dat încă odată seama cît de multe pot încăpea între aceste două vocale, chiar și acel ”au!”

și cum doare dorul de  acele seri cînd la sfîrșitul unei toamne, în noiembrie, re-învățam că

eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni

ascuns în pivnița adîncă, fără a spune un cuvînt

singur să fumez acolo neștiut de nimeni

altfel, e greu pe pământ…(G Bacovia – Poemă finală)

iar acum îmi este mai ușor să explic, altul dintre punctele rămase: de ce blogul meu este un mestec  cu pasiunile sau  plăcerile mele mici și mari, arunncate aici de-a valma și de ce pare un jurnal aberant, dar nu se dorește a fi așa ceva pentru că pur și simplu nu se poate.

Dar mai întîi cred că mă voi lămuri eu pe mine însămi de ce nu asuport Facebook-ul și twitter-ul.

7.

.     fraza de mai jos am scris-o prima oară pe un blog, ca un ”comentariu: ”eu am renuntat de mult la metodele astea de … ‘socializare’ care incalca orice limita a … discretiei… , oricat ar fi de globaliza(n)ta socializarea;”

Intr-o sambata, cea de dinaintea Galei Pemiilor Globului de Aur,neputand sa fac ceva mai cu folos am vazut THE SOCIAL NETWORK — recunosc,> bine facut/realizat;

staai sa vezi ce va fi de-acum incolo, pe Facebook, cand astraluceste precum un glob poleit cu aur

(la Oscar, nu cred ca ia mai mult decat un premiu…)

    Aceste rețele de socializare par să înfirme așa-zisele teorii despre înstrăinarea sau despre izolrea omului modern și este bine,

însă pentru mine este mai puțin plăcut  să se știe ce canume citesc, cu cine și ce vorbesc, ; aș vrea să am timp pentru noi pritenii frumoase, interesante și adevărate, să pot comunica în timp real cu oameni pe care îi admir de la distanță și pe care nu sper să- pot întîlni cu alte ocazii ori în alte situații , dar eu încep să îmi neglijez și puținii prieteni care mi-au mai rămas pe aproape….

8. se spune că blogul este prescurtarea de la weblog, adică un fel de  jurnal web, care se poate actualiza zilnic, unde oamenii isi pot citi, scrie, împărtăși experinentele personale, iar majoritatea celor întîlnite de mine așa apar, așa sunt: mărturii ale celor care într-un fel sau altul simt nevoia să se exprime: și ar fi păcat să nu beneficiem de acestă binefaceree care aparține tot minții umane,…: avem o bucurie sau un of care ne apasă, deschidem calculatorul și tastăm, dacă avem șansa (dorită sau nu) ca cineva să observe rîndurile noastre, ba chiar să și rezoneze cu noi, este cu atît mai bine: fiecare scrie ceea ce vrea, ceea ce poate și cum poate, se dezvăluie cu preocupările sale, cu dorințele sale,: unii, mai generoși împărtăsesc  prea plinul cunoștiințelor lcu ceilalți, alții sunt bucuroși sau mulțumiți că prin acest blog pot comunica cu alții, chiar și cu cei dragi, aflați departe;

există o mare varietate de bloguri, asemeni gîndurilor, frămîntărilor, sentimentelor și al felului de a fi al(e) celor care scri.u

  cam așa ceva – puțin din toate am incercat și eu și am ”reușit” un talmeș-balmeș; nu voi reuși să mai găsesc ordinea și coerența ideilior despre care se spunea că le-as fi avut,  nu îmi înfrînez pornirile de a-mi așterne amintirile și nici să evit oarecum un fel de exprimare care poate părea epistolară; nu mă abțin să-mi arăt indignarea  față de multe lucruri și întîmoplări:

sar de la una la alta, lăsînd impresia că vreau să par grozavă, dar sper că cel puțin am reușit să nu pun etichete, calificative, etc,. Altor bloguri.

   Am o postare pe care am numit-o Blogul ca jurnal aberant, nu regret că am scris –o, chiar dacă mă ddoare mereu acea poveste; îmi pare rău că am scris multe aberații pe acest zid, iar de crezut, CRED ÎN FIECARE LITERĂ DE AICI.

 așa sunt… ” sunt așa cum sunt”, vorba poetului.

9.  

  1. cu cîteva luni în urmă  mă încumetam să mă iau la harță cu viața; mă credeam mai puternică, iar pe ea mai îngăduitoare și mai dreaptă; acum, se pare  că trebuie să o las să îmi deșire paltonul; nu prea seamănă cu javra lui Charlot, iar eu  nu mai găsesc nici în amintire săniuța, cît despre copilăria închisă într-un glob de cristal…

10. 

   în aceste zile am privit îndelung paginile rămase dintr-o frumoasă broșurică în care era .. ”sintetizat” BHAGAWAD GITA,     acel The Divine Song of God.

 ce ai adus cu tine în lume

de poți să  crezi că ai pierdut ceva?

n-ai adus ceva cu tine în lume,

orice ai avea, ai primit de aici.

dacă ai dăruit ceva, ai dăruit de aici.

Zece motive pentru a (mă) opri (din) acest joc

poate  -și cred că așa va  fi … – doar o pauză , mai mare sau mai mică

*( și da! –îmi voi permite să vizitez și să mai citesc blogurile altora)

și voi pomeni acum, pentru ultima dată de greutatea cu care scriu din cauza bolii, accentuată sau influențată de frigul iernii [sunt probleme pe care ”nu se cade” să le aduci în văzul altora, nu-i așa ¿]

  1. fiind nevoită să mă reîăntorc la exercițiile yoga – ce vremuri erau atunci cînd începusem să le ”învăț”… și chiar aș vrea ca Doamna Prof Irina Holdevici, care pe atunci credea în mine și în scrisul meu, să nu mă găsească în această … ‘ipostază’- am deschis o carte tradusă în engleză, primită cu ani în urmă de la Dl Prof Suren Goyal ( nici asta nu aveam voie să pomenesc ¿?? …) și am citit : orice moment în care se începe este momentul potrivit pentru așa ceva (traducere într-o clipă lipsită de ”inspirațiune”, reecunosc!);    îmi este destul de greu să îmi dau seama dacă atunci cînd m-am lăsat ademenită  de lumea blogosferei și de farmecul jocurilor sale, înainte de a ateriza pe wordpress, a fost momentul, potrivit sau nu, cert este că am continuat și nu regret nici acum, așa cum nu cred că voi regreta vreodată; îmi repozez mie însămi modul, modalitatea – metodă  nu am, nu sunt metodica de fel (u-mi)- în care uneori m-am arătat; eu cred că a te arăta este sau înseamnă ceva mai mult decât a te exprima  [se poate reproșa și alegera diatezei, stiu…]
  2. ieri nu am putut să alătur nici pe masă, nici pe ecran, doar într-o sforțare a gîndului de a înțelege trei momente din capriciile unui hazard căruia, probabil, îi aparțin și eu, ca o minusculă mostră a unei încercări ratate, fără nici o legătură cu cele trei ‘momente’:

ieri, zărind  o fotografie,

nu am putut să ascult nici unul dintre concertele sale

nici să simt neantul mai aproape, mai palabil, mai nerăbdător, nu am ascultat Requiem-ul său;

poate de aceea căutând printre puținele reviste vechi care mi-au mai rămas,  imagini și cuvinte din Oameni și șoareci de John Steinbeck , am găsit doar  Moartea unui artist de Horia Lovinescu și am preferat să  revăd acel Zbor cuib deasaupra unui cuib de cuci,  cînd, într-o duminică dimineață, la matineu, la  Național, am înțeles, tocmai de la una dintre cele mai joviale  ființe,

puterea și prețul tăcerii.

3.   citesc un roman al unui scriitor japonez-  frumos, nu doar plăcut ca lectură; la sfârșitul unui capitol am avut prosta inspirație să aflu ce se mai întâmlă prin lumea asta mare și atit de mică, așa că am apăsat un buton al telecomenzii: ce greseala! – am înțeles că este mai bine să încep să citesc ceea ce nu mi-a plăcut în școală: Alexandru Lăpușneanu și pe ai săi urmași. ăia ”vechi și noi”.

––––––––––––––

11. – punct motivant, intercalat ~imperios necesar~ acum, astăzi, când fac  nu numai exerciții de digitație:

am făcut imprudența și nu greseala de a-mi exprima/arăta preferințele  sau o parte dintre ele în acea listă cu blogurile care îmi plac și care figurează in bloroll-ul meu(sunt multe altele pe care le citesc atunci când pot și pe care nu le-am trecut în acel ”roll” –era să scriu ”rulou” )

nu  mă întreb dacă  am făcut bine sau nu, la urma urmei, este dreptul meu !, dar NU VREAU SĂ APAR ÎN NICI O LISTĂ DE sau cu NOMINALIZĂRI, ORICÂT DE ONORANTĂ AR FI PENTRU MINE.

Prietenia voastră ( și a ta, ANDI) este mult mai prețioasă pentru mine. M U L Ț U M E S C înmiit !!!

–––––––––––––––––––––––

4.

.   nu am reușit să fiu ordonată, deși îmi plac și chiar caut ordinea și rigoarea, dar nici pe blog nu am izbutit să fac ordine, să pară mai curat, din respect pentru cei c are trec pe aici mai mult sau mai puțin întîmlător – blogroll-ul este  plin de link-uri și de ”denumiri” puse de mine unele  chiar aiurea, multe trebuiesc actualizate;  în fluxul RSS  mi-am îngăduit a trece bloguri poate prea pre(ten)țioase pentru mine, fără a cere acordul auorilor acestora, dar ele sunt, într-adevăr prețioase pentru min e, îmi sunt mai mult decît dragi;  sunt bloguri și bloggeri  care m-au ajutat să mă familiarizez cu acest colț/petec al lumii virtuale, pe care îi cunosc de la începuturi, pe care îi citesc, dar dacă trec ”nelogată! ” sau nu i-am trecut cu noua adresă modificată, pe  la care nu las vreun comm și pt că pe alocuri sunt prea multe, unele inspirate, altele care mi se par  puse acolo pt a se evidenția cel care se vrea a fi observat, unele sunt din obigațiile impuse de regulile blogurilor .. ”înregistrate”.. ( nu am nimic de ”obiectat, dimpotrivă,m doar că eu nu obișnuiesc așa ceva,); dar oare ‚comentariile’ mele cum apar, cum sunt? –  că doar nu sunt eu  cea mai îndreptățită în a judeca sau a aprecia munca celorlalți, iar opiniile mele cad adesea pe alături, recunosc”; despre greșelile mele de tastare nu pomenesc pt că au o motivație obiectivă și le sunt recunăscătoare celor care au răbdare și înțelegere să le treacă cu vederea, mai greu de explicat și de motivat sunt cele gramaticale, pe care nici graba nu le absolvă.

5.

.  paralelipipedul aceta subțire și negru, care este blogul meu simplu, este contruit, ridicat s-ar vrea  a fi, din litere, silabe, cuvinte, adunate mai mult sau mai puțin bine în propoziții sau fraze…; am mai scris și repet de fiecare dată atunci cînd este cazul:  am un mare respect pentru Cuvînt! –  cuvîntul scris      sau rostit. În urmă cu vreo doi ani, scriam, tot aici, pe acest blog că aici, în virtual,  gîndul si nu obiectul este atotputernic, se plasmuiesc bune si mai putin bune, frumusetea si dezagreabilul, darul si rasplata, farmecul si pericolul si uite-asa, am putea continua înșiruirea pe cateva ecrane, dar toate sunt izvorate din gînd, iar expresia gindului este CUVÎNTULși că tocmai de aceea se cuvine sa fim atenti la puterea cuvintului; într-o tesatura frumoasa, poate fi binefacator,dar si ademenitor spre un ceva ascuns; cuvintul , ca expresie a gindului uman , este cel care il insoteste pretutindeni si il ajuta de cele mai multe ori să se definească . cuvintul mijloceste comunicarea dintre oameni ; cuvintul ii apropie si tot cuvintul ii desparte uneori ; el ii uneste si tot el îi trădează; prin cuvinte omul își dezvăluie partea sa cea mai vulnerabilă, dar si mai trainică , cea mai fragilă, dar si cea mai atinsă de inefabil ––sentimentele;

și ajung, astfel la un alt motiv, unul dintre cele zece:

aici am cunoscut și eu o parte diin blogolume, o lume atît de asemănătoare celeilalte: se comunică ușor, fără rezerve, se înteracționează  atît de firesc, încît parcă nu a existat nici un început și nu va exista nici un sfîrșit, nu există diferențe de vîrstă, de religie, de pregătire, de cultură, de civilizație: se leagă  lesne prietenii, se declară loialitate și sprijin necondiționat, semnalele de ajutor se simt cu mai multă promptitudine, problemele lumii și cele personale sunt cunoszccute si se încearcă rezolvarea lor în timp real;

DA!  – dar nu este decît o prelungire sau o ,reflectare’ a lumii reale– apar orgolii, nemulțumiri, învidii pentru poziții în topuri stupide, se întorc vizite și se păstrează prietenii doar dacă întorci click-ul și pingback-ul,; se declară admirația pentru scrisul unuia sau al altuia,  dar mai sunt siatuții și în care apare dezmăgirea că vocea de la telefon nu sună așa cum era de așteptat, ori ți se sugerează că nu ești o persoană importantă, cu greutatea unui renume în viața reală și apare scuza-explicație: ”momentan, atît pot să  ofer” și dintr-o prietenie ce părea sinceră și frum oasă, rămîne  dezamăgirea și acel sentiment de”vinovăție” că nu poți fi la standardul așteptării celorlalți – sincer, foarte sinceer, eu am pățit-o…

dar mai există și reversul sau o altă față –încă nu îmi este clar dacă mijlocul prin care se stabilesc regulile jocului este un ban sau un zar…-

Pentru mine sunt mai valoroase semnele de simpatie și chiar de sprijin pe care le simt, sub o formă sau alta, de la persoane care, fie că au trecut granița virtualului sau nu, tocmai  atunci  cînd ai nevoie mai mult și zău ca in aceste situa’i nu maii  contează numărul de comentarii sau rîndurile lăsate pe blog zile la rînd,, chiar daca se intimpla sa atunci cînd  formezi un nr de telefon și ți se spune că este … nealocat;

Dar, în fond, simpla comunnicare pe blog si pe bloguri este cea mai frumoasă, nu-i așa ? eu cred  că da 🙂

6.

. dincolo de litere, silabe, cuvinte caut, desigur ceva un gînd – al meu, al tău, al celuilalt  si ma opresc in fata unui zid––un zid de cuvinte, intend mana, il ating si ma simt absorbita de catre el.
astăzi mi-am amintit un vers, niciodatăcu totul uitat : Bacovia-şi iese din sine
și rîde in „a” şi în „u”
și mi-am dat încă odată seama cît de multe pot încăpea între aceste două vocale, chiar și acel ”au!”

și cum doare dorul de  acele seri cînd la sfîrșitul unei toamne, în noiembrie, re-învățam că

eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni

ascuns în pivnița adîncă, fără a spune un cuvînt

singur să fumez acolo neștiut de nimeni

altfel, e greu pe pământ…(G Bacovia – Poemă finală)

iar acum îmi este mai ușor să explic, altul dintre punctele rămase: de ce blogul meu este un mestec  cu pasiunile sau  plăcerile mele mici și mari, arunncate aici de-a valma și de ce pare un jurnal aberant, dar nu se dorește a fi așa ceva pentru că pur și simplu nu se poate.

Dar mai întîi cred că mă voi lămuri eu pe mine însămi de ce nu asuport Facebook-ul și twitter-ul.

7.. SE VOR …’”COMPLETA”    🙂

8.

9

10.

Alegeri imposibile si ca atare, greu de „argumentat”

 

   Nu mai explic de ce nu cred în concursurile blogosferei și nici în justețea juraților săi

 Dar cutez să îmi ”exprim”/arăt preferințele

1. Marele premiu :este greu pentru mine sa aleg intre între ANDI si   Ziarul de la Ora 5
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie):Punctul pe cuvânt  și Cella  sau Găbilutză 

3. Blogul cu cel mai mult umor: între Geoger și  Bogdan-hobbitul-pinguinul
4. Cel mai bun cititor/comentator: între Mircea Popescu cu TRILEMA sa  și Mircea Suman
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei: între Lanternativa  și Elenaa Agachi.
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic: între Chinezu și Marius Mina
7. Cel mai informat blogger: între argumentics și Achilianul
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă: Zamfir Turdeanu’ sau mai tânărul Alexandru-Giurca
9. Cel mai bun blog al unui ziarist: intre Flavius Obeada și Dan Iancu
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri: Amar de zi  sau Chinezu
11. Cel mai bun blog vizual (foto,grafică): Lexa-dominospassio sau the365plan
12. Cel mai bun blog de sport
13. Cel mai bun blog de muzică: Teo Negură și brushvox
14. Cel mai combativ blogTraian Ungureanu
15. Cel mai activ bloggerOctvav  Pelin
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri: Vania
17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby): Mirela Pete si Andrei Pavel  

 
18. Premiul de popularitate Vania si Caius

20. SPECIALI pentru mine, greu de ”incadradat” : -X- , Cella

abbilbal , cuvintepreamulte

Gina Angela ,Calin Heraa , jocul pe ape..

Cristian Dima ,Gabriela Stavitsky , Geanina Lisandru, ioan bistriteanul

dulceDeea ninsoarevara

  desigur că au rămas mulți neamintiți, față de care îmi cer scuze

   ȘI INUTIL DE PRECIZAT: :NU PARTICIP LA VREUN CONCURS VIRTUAL!

 

 

ganduri bune si sanatate tuturor! 🙂

un mail … cu o tăcere dorită în fiecare zi

Un mail; surpriză ? da! – era primul primit in anul acesta.

text- mesaj sec :

Mereu ți-a plăcut geometria, era greu să-l ”uiți” pe Keppler, care nu știu câtă dreptate are atunci când spune că :

”geometria a existat înainte de crearea lumii. Dumnezeu a luat-o drept model când a creat lumea”

Dar exzistă și altceva în geometrie, dar și dincolo de ea.

Ei bine, asta nu am înțeles decât după ce am deschis attach-ul și am găsit 16 (șaisprezece) imagini ale unui artist pictor chilian, GUstavo Poblete,  despre care nu știam și nu știu prea multe, decât  că i-am întâlnit numele  mai demult, când am aflat și eu de Grupul Rectangular  -curent sau mișcare artistică, nu îmi este limpede…- care  căuta să exprime lucrurile esențiale prin linii verticale și orizantale și prin culori … așa-zis primare;  poate de aceea îmi este greu să pricep sau să”percep” diferența dintre prima imagine din attach-ul răsfoit și aranjat în ordinea primită și celelalte imagini, am înțeles că sunt picturi, deși mie mi se par că seamănă, se apropie destul de bine cu cele din pictura-realistă, pe care eu adesea o disting greu de fotografia artistică ( este undeva, pe acest ”zid”=blog, picturi realiuzate de Iman Maleki și explicate de –X- și de Andi, așa am aflat și eu despre Bouguereau), însă pe tine nu  te știam un pasionat în ale picturii, precum sunt alții (.. .te încrunți degeaba, de citești, te asigur! …);

am privit și am tot privit îndelung fiecare ‘imagine’, dar mă voi ”documenta”, poate, atunci când voi avea timpul și dispoziția necesară; deocamdată am încercat să ”văd” și să simt ceva din atmosfera chiliană și trecând prin tine –cum s-ar fi putut altfel ?!?- mi-am amintit că

astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.

să scriu, de pildă:

‘Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri’.

eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit. ”

din nou jumătate de adevăr (adevărul înjumătățit? – sună a nedumerire! …)

privesc aceasta și aud

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.

Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.

Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.

Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

O, da, ba da!, e-atît de-adevărat , doar auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.

și ce să fac, oare, cu

acele emotii care fac ochii să

straluceasca, oftatul sa surîdă,

si care eliberează sentimentele inimii

….. ?…

din tãcerea ta luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel am aflat că

moare câte putin cine nu caălătorește;

cine nu citește;

cine nu ascultă muzica;

cine nu caută harul din el insusi.

și astfel înțeleg  -0de mai era nevoie…- cât de puțin ne trebuie să evităm moartea, că

totul depinde de cum trăim…

dacă va fi să te infierbînți, infierbântă-te la soare

dacă va fi sa înșeli, inșeală-ți stomacul

dacă va fi sa plângi, plângi de bucurie

dacă va fi să minti, minte in privința vârstei tale

dacă va fi să furi, fură o sărutare

dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica

dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire

dacă va fi să doresti sa fii fericit,

dorește-ti în fiecare zi…

(versuri  din poeziile scrise de Pablo Neruda)

”este ori ușor, ori imposibil” – spunea cineva, de care îmi amintesc văzînd aceste cuvinte pe un calendar, același calendar prețios pentru mine;

albumul cu Salvador Dali se deschide cu o mișcare neîndemînatecă a degetelor obosite și încă nerefăcute complet, la o pagină care îmi dă fiori

de fiecare dată când se întimplă să privesc această ‘imagine’ îmi vin instantaneu în minte cuvinele găste/citite la Maguerite Duras : ”disperarea noastră între dragoste și cruce”

surâzi ¿ – crezi că voi aalege un film  după vreo carte de-a sa? de data asta te înșeli: caut ceea ce nu am reușit să văd din nomimalizările pentru Oscar.

[e-mailul tău merita un răspuns mai puțin prozaic, recunosc. Gracias!]

orice asemanare este …

Infruntarea dintre civilizatia Urbei si barbarie s-a produs, asadar, cu mult inainte ca barbarii sa fi ridicat ochii din padurile tenebroase ale Europei spre Cetatea eterna. Inainte de a avea loc in afara zidurilor Romei, ea s-a desfasurat timp de cateva secole inlauntrul acestor ziduri.Arhitectii si zidariii care ridicau casele Romei, juristii, poetii, constructorii de drumuri, cei care copiau manuscrise,, cei care predau filozofia, Cicero, Marc Aureliu, cei care taiau si ciopleau marmura, toti reprezentau Roma. De cealalta parte, erau Nero, Caligula, garda pretoriana care injunghia uneori pe cei care trebuia sa-i apere, senatorii care acceptau drept coleg un cal, arbitrii unei elegante putrede, cinicii si profitorii de tot felul, care nu mai credeau in Roma, in dreptul roman, in virtutea romana, in zeii romani, ci doar in graba de a trage foloasele personale din boala Urbei. Zidurile exterioare nu faceau decat sa ascunda o lupta care  a durat cateva secole si care s-a terminat prin caderea Romei inlauntrul ei, cand dreptul era calcat in picioare, jocurile s-au substituit cu totul filozofiei, iar pe soselele pietruite legiunilre treceau din ce in ce mai obosite, fiindca nu mai stiau penttru ce anume se luptau. Dincolo de ziduri, intimidati inca de mitul Romei, barbarii asteptau agonia ei. Ceea ce aveau sa cucereasca urma sa fie un cimitir de marmura.

(fragment dintr-un text publicat de catre Octavian Paler in revista Flacara, anul 1976)

ceea ce nu voi mai face altădată!

printre regrete, tristeti, intr-o absenta care se va prelungi,

ma prostesc de-a binelea si las astea , de mai jos:


pentru ca nu am reusit sa impart cu voi bomboanele -desi mi am… 🙂 …- si nici alte mici bucurii de-o clipa,

pentru ca tot mi se spune ca zambesc rar, am gasit, intamplator, o fotografie (cred ca este facuta in urma cu cel mult doi ani…)
cand habar nu am cu ce sau despre ce anume ma amuzam la un telefon pe care nu-l prea folosesc

acum, oricat imi este de geu sa tastez, va trebui obligatoriu, sa acopar aiureala asta [parca incetasem sa aberez… ]

Astăzi am dreptul

 

      să mă întreb

              Qu’as-tu fait, ô toi que voilà

              PLEURANT SANS CESSE,

              Dis, qu’as-tu fait, toi que voilà,

              De ta jeunesse?

 

–          Paul Verlaine –

            să nu mă îndoiesc de adevarul frazei

  Abia atunci când  eu voi fi ”perfect” îmi voi permite să te ”iert” pe tine !

   și să las gândul slobod, pe unde și cum vrea

sunetele linștii sau linștea sunetelor ?

sincer, nu știu…

în gerul ceasului târziu al serii de ianuarie strălucește, mai altfel printre celelalte, o stea mare și frumoasă – cred că este Venus. E atâta liniște în jur și atât de  multă neliniște înlăuntrul meu pentru care acum, astăzi, nu știu  cau lec de ostoire – ar fidegeaba. Privesc stelele – cândva aveam și eu una care-mi surâdea deasupra muntelui meu- și aș vrea să reascult o emisiune în care R H Patapievici ne deslușea pe înțelesul tuturor sunetul mișcării astrelor; însă  și  acea casetă s-a  … pierdut, împreună cu multe, multele alte, altele…;

îmi amintesc, totuși, de vorbele profesorului de muzică din școală, Domnul profesor Frățilă, care ne spunea că cea mai frumoasă muzică, acea sublimă sublimă este muzica astrelor, ceea ce aveam să simt și să aud și de la alți maeștii, aevea sau daoar din felurite ;

și undeva, în arhiva aia a mea, pe care o mai deschid câteodată și pentru acest zid subțire, trebuie să fie și unele ”dovezi” care  ,atestă’  fără tăgadă prin și peste timp că  stabilitatea universului se pune și rezistă în fața   tulburelui haos tocmai  cu armonia ritmului  sunetelor în care  astrele se mișcă

aș găsi, poate, de la secvențele numerice ale lui Platon,

în care sunt dispuse planetele și care se mișcă pe orbite proporționale și colorate, însoțite sau ademenite de un cântec de sirenă

ori poate că dincolo de  vestitul și controversatul desen  centric al lui Ptolomeu

se află și modelul heliocentric al lui  Nicolas Copernic

dar și optica muzicală a lui  Newton, fascinat nu doar de alunecarea unui măr rotund, dar și de lumina Soarelui filtratăprintr-o prismă, , relevându-i/ni-se, astfel,  corespondența spectrul culorilor și notele muzicale

alături de minunata „armonie universală“  a lui J Kepler, unde acordul sunetelor  se bazează pe un anumit raport al numărului de vibraţii pe secundă, asemănător perioadelor de revoluţie, distanţelor şi vitezelor planetelor

astre, muzică, sunet, culoare – ating butonul veiozei și undeva, în încăpere toate se adună într-un semicerc, de  fapt, e doar un arc de cerc colorat și un album cu reproduceri ale unor picturi ale lui P Klee , cel pentru care la limita dintre terestru și spiritual se află curcubeul.

Gata! Azi nu vreau nici suprarealism, nici impresionism, nici simbolism, nu vreau nici expesionism, nici dadaism, nici postrealism, nici existențialism

[ ești sigură?  – cum rămâne cu ”cet énorme chant de grâces minéral qui se répercute aux quatre coins du ciel” ?–- nu! astăzi vreau doar liniște , liniștea interioară ]