un mail … cu o tăcere dorită în fiecare zi

Un mail; surpriză ? da! – era primul primit in anul acesta.

text- mesaj sec :

Mereu ți-a plăcut geometria, era greu să-l ”uiți” pe Keppler, care nu știu câtă dreptate are atunci când spune că :

”geometria a existat înainte de crearea lumii. Dumnezeu a luat-o drept model când a creat lumea”

Dar exzistă și altceva în geometrie, dar și dincolo de ea.

Ei bine, asta nu am înțeles decât după ce am deschis attach-ul și am găsit 16 (șaisprezece) imagini ale unui artist pictor chilian, GUstavo Poblete,  despre care nu știam și nu știu prea multe, decât  că i-am întâlnit numele  mai demult, când am aflat și eu de Grupul Rectangular  -curent sau mișcare artistică, nu îmi este limpede…- care  căuta să exprime lucrurile esențiale prin linii verticale și orizantale și prin culori … așa-zis primare;  poate de aceea îmi este greu să pricep sau să”percep” diferența dintre prima imagine din attach-ul răsfoit și aranjat în ordinea primită și celelalte imagini, am înțeles că sunt picturi, deși mie mi se par că seamănă, se apropie destul de bine cu cele din pictura-realistă, pe care eu adesea o disting greu de fotografia artistică ( este undeva, pe acest ”zid”=blog, picturi realiuzate de Iman Maleki și explicate de –X- și de Andi, așa am aflat și eu despre Bouguereau), însă pe tine nu  te știam un pasionat în ale picturii, precum sunt alții (.. .te încrunți degeaba, de citești, te asigur! …);

am privit și am tot privit îndelung fiecare ‘imagine’, dar mă voi ”documenta”, poate, atunci când voi avea timpul și dispoziția necesară; deocamdată am încercat să ”văd” și să simt ceva din atmosfera chiliană și trecând prin tine –cum s-ar fi putut altfel ?!?- mi-am amintit că

„astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.

să scriu, de pildă:

‘Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri’.

eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit. ”

din nou jumătate de adevăr (adevărul înjumătățit? – sună a nedumerire! …)

privesc aceasta și aud

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.

Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.

Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.

Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

O, da, ba da!, e-atît de-adevărat , doar mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.

și ce să fac, oare, cu

acele emotii care fac ochii să

straluceasca, oftatul sa surîdă,

si care eliberează sentimentele inimii

….. ?…

din tãcerea ta luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel am aflat că

moare câte putin cine nu caălătorește;

cine nu citește;

cine nu ascultă muzica;

cine nu caută harul din el insusi.

și astfel înțeleg  -0de mai era nevoie…- cât de puțin ne trebuie să evităm moartea, că

totul depinde de cum trăim…

dacă va fi să te infierbînți, infierbântă-te la soare

dacă va fi sa înșeli, inșeală-ți stomacul

dacă va fi sa plângi, plângi de bucurie

dacă va fi să minti, minte in privința vârstei tale

dacă va fi să furi, fură o sărutare

dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica

dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire

dacă va fi să doresti sa fii fericit,

dorește-ti în fiecare zi…

(versuri  din poeziile scrise de Pablo Neruda)

”este ori ușor, ori imposibil” – spunea cineva, de care îmi amintesc văzînd aceste cuvinte pe un calendar, același calendar prețios pentru mine;

albumul cu Salvador Dali se deschide cu o mișcare neîndemînatecă a degetelor obosite și încă nerefăcute complet, la o pagină care îmi dă fiori

de fiecare dată când se întimplă să privesc această ‘imagine’ îmi vin instantaneu în minte cuvinele găste/citite la Maguerite Duras : ”disperarea noastră între dragoste și cruce”

surâzi ¿ – crezi că voi aalege un film  după vreo carte de-a sa? de data asta te înșeli: caut ceea ce nu am reușit să văd din nomimalizările pentru Oscar.

[e-mailul tău merita un răspuns mai puțin prozaic, recunosc. Gracias!]