acum, altceva decât tristețe,Vă rog!

Cîțiva centimetrii mai jos îmi propusesem să îmi imaginez cum ar fi și cum am putea să facem noi, trăitorii, un an cu zîmbete și fără tristeți ori ca acestea sa fie mai puține

și mă tem că nu voi reuși

așa cum multe nu am reușit anul acesta care păsește pe o cărare lăturalnică tot mai obosit și tare împovărat de grijile și nevoile lăsate în urmă … și poate nu a fost vina lui…

atît i s-a îngăduit   a face

eu nu am reușit nici să schitez un ”bilanț”, care, oricît l-aș fi ‚aranjat’, tot cu minus ar fi fost    – și este!

de zîmbit, zîmbesc tot mai rar, dar uneori reușesc sincer, altfel nu o fac, de grimase se amuză doar idioții;

și totuși, ca sa nu  mă întristez  tot mi se sugereaza că am o ”aplecare” înspre tristețe,

îmi voi aminti  de acei oameni minunați și gîndurile lor născătoare și tămăduitoare, deopotrivă, care m-au ajutat să nu mă prăbușesc

și multe aș putea să înșir ca fiind ceea sau cele ce îmi doresc, dar nu prorocirile a tot felul de vizionari mă opresc să iau puncte, numere, liniuțe sau alte (în)semne,

ci grija pentru mîna care își dorește să mai scrie

dar mai altfel,

chiar dacă nu va regăsi   nici ritmul și nici ”felul” de odinioară, neaflat nicicum pe acest paralelipiped îngust, la care nu va renunța, chiar dacă va părea vetust, nu va încerca să facă bani pentru că știe că nu are cum, nu va lăsa mai multe amprente decît pînă acum, nu va închide ușa nimănui care va păși pe pragu’i cu gînd curat,

va încerca să nu-și mai neglijeze prietenii virtuali și reali,

eeiii, acum trebuie să mulțumească celor care au ajutat-o să treacă granița aceea imperceptibilă și știe că a avut dreptate atunci cînd scria despre nevoia de virtual,

și cum nu are nici timp permis și nici prea multe unități numărabile, nu cuantificabile în prezent, nu i-au mai rămas din această dimensiune,

ca semn care  să-i poarte noroc alege un As de treflă,

cuprinde gîndurile voastre intr-unul în care se va regăsi mereu cu recunoștiință

și Vă dorește UN AN MAI BUN !

(da, să ne bucurăm, să zîmbim, să iubim, să trăim… )

\”La Traviata\” – Angela Gheorghiu & Roberto Alagna

‘Sunt douazeci de ani si inca unul…’

 

     și-a fost o zi a  noastră, a tuturor românilor  cei mulți, curajoși și  frumoși, naivi și curați – sau așa credeam atunci; o zi de douăzeci și unu; în mod firesc, cea de-a doua zi, nu ar mai fost cum știm că a fost : dar oare știm ?!?…

 

Sunt douăzeci de ani și încă unul…

N-aș vrea nici unul să i-l dau minciunii.

Să zboare toti spre zare cum colunul

Care apoi se-ntoarce in pîntecul genunii.

Dar toate astea-s f leacuri: mai presus

Eu știu un lucru care-i ținta vieții

             noi nu am știut să păstrăm nici sensul și nici asdevărul, l-am lăsat prea lesne pradă minciunii și ne-am pierdut în hățișul nemerniciei

            În acel an, puii păsării cu clonț de rubin s-au înmulțit încercînd să ciugulească în țărînă, dar noi ne închipuiam viteji, făuritorii unei alte lumi, a unei vieți adevărate.

        Curînd, prea curînd, puii s-au transformat în ulii, iar dacă o perioadă nu doar din grabă sau din ignoranță nu ne-am amintit de tine, acum degeaba murmurăm  strigăm înnăbușit asemenea ție :

Eu vă blestem in numele durerii

Ce-a ros in noi cu aspru ei acizi;

Vă păplmuiască mînecile goale,

Zbătute-n vand, a mii de invalizi

(…)

Să vă frmînte visele, cu ura,

Scheletele flăcailor răpuși!

Eu vă blestem in numele vieții

Pe care-o ducem demni si indîrjiți:

Să nu puteti urî, să nu iubiți!

Să nu puteți să rîdeți, nici să plîngeți,

Să n-aveți noapte și nici zi cu soare,

Să n-auziți nici să rostiți cuvînt,

Să duceți traiul pulberii hoinare

Și-al nourilor fugăriți de vînt!

     Într-o lume pe care nu ne-am priceput să o rînduim dreaptă și adevărată, ci ne agățăm  ca niște naufragiați de bîrnele care apar dintr-un catarg ce-i îndreptat de-o țeapă, cînd cei din lumea largă se uită hîtru înspre noi, unii dintre noi, mai siniștrii, adică mai… stîngiști,  am vrea să avem puterea să spunem :

Iertat să fie cel ce la mînie

Mi-a implîntat cutitul pan’ la os,

Dar neuitat si neiertat să fie

Cel care-a rîs de gîndu-mi bătăios.

   Repet cu greu în gîndu-mi’ntuncat, cuvintele rămase de la  tine, în al cărui adevăr  e tot mai greu să cred

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.

Sunt bătături mai trainice pe ele.

Metalul ce durea la început

Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.

Ele îmi cer mai multă încordare

Şi cer gândirii proaspăt înţeles.

Cerinţa lor e mult mai hotărîtă

Cînd fruntea grea mi-o sprijină ades.

    și chiar dacă mă încăpățînez a crede că distanța de patruzecișitrei de ani nu a fost o coincidență, acum, la douăzeci și unul de ade ani distanță nu îmi rămîne decît să contemplu (atît cît și ce mi-a mai rămnas)

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strâns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgârcenie contemplu.

 

 

eclipsă de lună peste un vis înghețat

am primit o carte cu poezii, frumoase, dar nu sunt scrise și nici cel puțin tălmăcite de către tine

Dar sunt frumoase; redeschid cartea și citesc la întîmplare (oare ?…):

Lumina a-ngheţat casele cele mai frumoase

Lumina a crăpat lemnul pietrele marea

E-o zdreanţă rufăria iubirii aurite

Las cartea pe caloriferul lung și alb care ”încălzește” neputincios – șemineul și soba din teracotă au rămas undeva departe, în casa părinților sau in cea a bunicilor, niciuna păstrată…- mă înfășor mai bine în șalul cu desene ciudat de frumoase și

atît de îndepărtate, precum anul în care am primit cașmirul, mă ridic și mă apropii mai bine de fereastră

(fotgrafie primită)

Privesc dincolo de … dincolo de tine și văd un  oraș înghețat, care, din alte pagini rămase lîngă locul unde  capul se odihnește, fac în felul lor anume, ca

Freamătul viselor s-aude

Atunci – si parcă le și vezi.

În rîndul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-asezi.

Noaptea asta se spune că va fi eclipsă de lună și nu știu, nu vreau să știu de va fi de bine sau de rău: sub pleoapele lăsate văd, aud și simt

Freamătul viselor s-aude

Atunci – si parcă le și vezi.

În rîndul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-așezi.

 

O voce ca un foșnet mă-mbie afară-n vis

Nămeți pe-acoperișuri, cum iernii îi stă bine!

Ies sa mai fac micșare și-n ușă dau de tine.

Esti fără pălărie si, Doamne, n-ai galoși!

Ai strâns în mâini zapada, framînți un cocoloș

Iți scapă bulgărele  dintre mîini căci e  greu

De adevăruri, cum răzbat.

Ca aerul îți e-nțelesul,

Ca el de dezinteresat.

 

Privirea-mi și dorința-mi strînse’n în gînd  cu anii

Se succed grămadă

Ca aceste vorbe

Scrise pe zăpadă…

Nu-ntreb cînd, cum și nici de ce au fost scrise  de vîntul  Saharei ori poate de cel al Siberiei pe omăt

în gînd în vis în amintire rămîn

dar știu că datorită lor

Ningea, ningea pe-ntreg pămîntul,

În toată zarea.

Ardea lumînarea pe masă,

Ardea lumînarea.

Așa cum știu că aici, în această noapte versul dragului tău Éluard

Focul nebunilor nu mai e bîntuit de stafii, e un biet foc

nu-și găsește loc

pentru că=ți repeți mereu, necontenit dorința :

Şi vei reveni la mine din negura depărtărilor

Caldă ca vântul,gingaşă ca sărutul zăpezii.

și ca fantasma unui vis de/din tinerețe nicînd neisprăvit, din troica ce-alunecă printre nămeți spre nicăieri se-aude o șansonetă cîntată pe o balalaică

nicăieri? niciunde?  Eu plec și vin, fără un punct final, spre  infinit,

aici, … … …, da, aici

[poezii de Boris Pasternak și Paul Eluard ]

sentiment înorat pe un semn înnodat

Semn 2

tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?

tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre

o smulge şi o zboară şi-o atârnă

şi-o pluteşte?

tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru?

că sentimentul de lăuntru

îl ţinem greu, răzbătător prin pietre.

tu nu-nţelegi aceasta?

tu nu-nţelegi că stelele în sine

sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat?

tu nu-nţelegi că albul în desime

e negru împărat?

Nod 32

mai stau o înserare,

ca să văd,

umbră din umbră cum se lasă,

cum al luminii văzătoare, dur prăpăd

devine de din ce în ce mai moale,

cum se lungeşte umbra după pomi,

cum omul după om se prelungeşte,

cum zidul dimineţii lent se năruieşte,

şi cum lumina stelelor răsare,

pe o cu totul altă înserare.


concluzie la lipsa de originalitate

Firescul freamătului așteptării sărbătorilor de iarnă, bucuria primei zăpezi adevărate au rămas undeva în amintire. Pentru că brațul încă nu prea vea să  se apropie de calculator, atunci cînd lasă mingea sau bastonul de exerciții, degetele se dezmorțesc  pe telecomandă, ori întorc paginile puținelor ziare și foile cu articole  printate, mintea Încearcă să înțeleagă ceva din  secvențe  reluate absurd dintr-o realitate halucinantă. Și cum nu reușesc să înțeleg ceva – chiar dacă știu că nu mintea îmi este bolnavă…- , mă întorc la cărțile mai vechi sau ceva mai noi și citesc fraza:

Cînd a  ajuns pe ultima treaptă a nebuniei, pretindea că ”Bună ziua” este creația lui și i se cuvin drepturi de autor

–  Geo Bogza -Trapez  –

Tristețea lui Moș Nicolae

El este  mereu  sau era  pînă acum vesel si darnic. Acum este puțin întristat pentru  c ă s-a uitat în sacul său și a văzut că cei puși sau aleși – nu de către el, Moșul- să aibe grijă de ceilalți au avut dreptate: anul acesta tolba sa este cu mult mai puțin plină decît în ceilalți ani. Și trebuie să treacă pe la fiecare, dar nu are cum să-i mulțumească pe toți. Turta dulce și acadelele nu sunt suficiente, iar ciocolata aproape că nu există, cît despre jucării sau hăinuțe, este și mai greu – și nu este Moșul de vină…

Stă o clipă,  își mîngîe barba, apoi deschide un alt sac, ma vechi, se uită  pe calendarul prins de șnurul sacului și scotocește înlauntru: zîmbește nițel mai liniștit – a găsit pe lîngă fructe și dulciuri cite ceva cu care crede că îi va mulțumi  pe mulți, chiar dacă nu pe toți.

  • găsit  cîteva cărți de Alexadre Dumas, tatăl, și știe că mulți se vor bucura de

,

dar unii, sau cineva, cu siguranță se va gîndi astăzi că peste ani, s-au întîlnit pe același drum și scriitorul și Regele Carol al IX-lea, care, întruna din cărțile sale, ale scriitorului, avea să fie nu regale marionetă, după placul copleșitoarei sale mame, nici  acea noapte neagră a Sfîntului Bartholemeu, ci acel bărbat sensibil și îndrăgostit care a cuprins dragostea sa tainică, pentru a o feri de convențiile vremurilor și ale rangului, în anagrama numelui

iubitei sale ;

  • și cum el, Moșul, este prietenul uturor, dar mai ales al copiiilor, a șovăit o clipă, fiindu-i greu să aleagă dintre   minunățiile pe care un alt copil-minune le-a lăsat, prea grăbit pentru a-și lustrui cizmulițele elegante;

în cele din urmă a ales a ceasta, doar este o zi în care lumea, cei mici și cei mari, trebuie să se bucure, nu-i așa ?   Mozart : Rondo a la Turca

  • mîna cea îndemînatecă a dat peste niște pînze frumos desenate și pictate, într-un fel anume, dar nu a ales nici femei diafane, nici peisaje cu gradini insorite, nici cheiuri cu ceață, ci niște bărci într-un port inghețat, cel care le-a pictat plecînd lăsîndu-și ghetele într-un răsărit de soare;

Boats in Winter Quarters, Etretat - Cl Monet

  • Două role de film și un DVD, cu același nume :  Fritz Lang – vremurile s-au schimbat, așa că alege DVD-ul, dar filmul rămîne prin mesajul său amenințător de actual ;

  • și cum mulți iubesc rock-ul, în sacul vechi s-au găsit și   cintece compuse și cîntate de Little Richard;

  • tot așa cum nu putea să lipsescă nici o mare Voce, care prin dragostea sa pentru viață a învins boala și a sfidat moartea      Turandot \”Nessun dorma\” – José Carreras
  • si se vor bucura și cei care iubesc poezia găsind în ghetuțe poezii de Ion Pillat si Poemele de lună ale lui Zaharia Stancu; Moșul are cărți scrise de Dinu Pillat, dar se gîndește cum să ”multiplice” excelentul documentar tvr despre viața deopotrivă impresionantă și exemplară a familiei Pillat ;

  • și ce taaaaaaaaaaaarrreeeee s-a  înveselit Moșul cînd a găsit ceva pentru toți, întrebîndu-l pe W Disney în gînd dacă voia cumva să-i ffacă lui concurență apărînd în ace astă lume tocmai în ajun de Sf Nicolae     😉

și cu toate cele găsite în saacul vechi și cu cele aflate în cel nou, Moșul pornește la drum, pentru că se înserează și chiar dacă noaptea este acum lungă, poînă dimineață trebuie să ajunga pe la atît de multe ferestre…

dar se uită mai atent și ochgii i se adumberesc, fruntea se încrețește, zîmbetul abia apărut dispare: sunt puține ghetuțe la  geam, iar dintre cele care sunt, cele nai multe nu sunt noi, dimpotrivă….; și nu poate să  înțeleagă Moșul darnic de ce sau cum în cizmulițele noi dela ferestre elegante cineva a pus atît de multe daruri, încît a lăsat și ceva pe pervaz, pentru că nu mai era loc în  cizmulițe; ar fi putut fi puse în celelate, mai modeste, mai vechi, unele  cîrpite, altele…

s-a gîndit că la aceste geamuri dichisite să lase cîte  o nuielușă, dar în clipa următoare și-a amintit că în această iarnă multi copii vor avea nevoie de surcele pentru focul din sobă…

cu greutatea sacului, dar și a grijii pentru cei care au nevoie de el, Moș Nicolae porneste la drum;  vine, încearcă să ajungă pe la toți, așteptați-l!…

[pe la mine nu știu dacă va ajunge, nu am nici cizme și nici ghetuțe noi și nici prea bună nu am fost, dar îndrăznesc sa îl rog, dacă poate să-mi aducă sănătate, promițindu-i că de acum încolo voi avea grijă să o prețuisc.

El mai poate fi șui mesagerul altora, de accea îl rog să treacă pe la cineva de la care aștept o carte anume, nu  lucruri sau alte  surprize exotice, ci o anume carte cu și despre poezie]

MULȚUMIM, Moș Nicolae !