și-a fost o zi a noastră, a tuturor românilor cei mulți, curajoși și frumoși, naivi și curați – sau așa credeam atunci; o zi de douăzeci și unu; în mod firesc, cea de-a doua zi, nu ar mai fost cum știm că a fost : dar oare știm ?!?…
Sunt douăzeci de ani și încă unul…
N-aș vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toti spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce in pîntecul genunii.
Dar toate astea-s f leacuri: mai presus
Eu știu un lucru care-i ținta vieții
noi nu am știut să păstrăm nici sensul și nici asdevărul, l-am lăsat prea lesne pradă minciunii și ne-am pierdut în hățișul nemerniciei
În acel an, puii păsării cu clonț de rubin s-au înmulțit încercînd să ciugulească în țărînă, dar noi ne închipuiam viteji, făuritorii unei alte lumi, a unei vieți adevărate.
Curînd, prea curînd, puii s-au transformat în ulii, iar dacă o perioadă nu doar din grabă sau din ignoranță nu ne-am amintit de tine, acum degeaba murmurăm strigăm înnăbușit asemenea ție :
Eu vă blestem in numele durerii
Ce-a ros in noi cu aspru ei acizi;
Vă păplmuiască mînecile goale,
Zbătute-n vand, a mii de invalizi
(…)
Să vă frmînte visele, cu ura,
Scheletele flăcailor răpuși!
Eu vă blestem in numele vieții
Pe care-o ducem demni si indîrjiți:
Să nu puteti urî, să nu iubiți!
Să nu puteți să rîdeți, nici să plîngeți,
Să n-aveți noapte și nici zi cu soare,
Să n-auziți nici să rostiți cuvînt,
Să duceți traiul pulberii hoinare
Și-al nourilor fugăriți de vînt!
Într-o lume pe care nu ne-am priceput să o rînduim dreaptă și adevărată, ci ne agățăm ca niște naufragiați de bîrnele care apar dintr-un catarg ce-i îndreptat de-o țeapă, cînd cei din lumea largă se uită hîtru înspre noi, unii dintre noi, mai siniștrii, adică mai… stîngiști, am vrea să avem puterea să spunem :
Iertat să fie cel ce la mînie
Mi-a implîntat cutitul pan’ la os,
Dar neuitat si neiertat să fie
Cel care-a rîs de gîndu-mi bătăios.
Repet cu greu în gîndu-mi’ntuncat, cuvintele rămase de la tine, în al cărui adevăr e tot mai greu să cred
Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărîtă
Cînd fruntea grea mi-o sprijină ades.
și chiar dacă mă încăpățînez a crede că distanța de patruzecișitrei de ani nu a fost o coincidență, acum, la douăzeci și unul de ade ani distanță nu îmi rămîne decît să contemplu (atît cît și ce mi-a mai rămnas)
Nu mai cuget, cred, mereu:
Strâns în mine ca-ntr-un templu,
Însă demn în miezul meu,
Cu zgârcenie contemplu.
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 