jocul grabei și al răbdării

(din titlu lipsește prea personal, jocul, adică)

cu vreo șase-șapte ani în urmă cineva îmi spunea că răbdarea nu e o virtute care arde ca lumînarea

mi s-a părut nu doar că ”sună” frumos sau că e o idee frumoasă, de reținut, dar am început să și cred; se întîmpla pe cînd  eram ademenită să ies din starea de izolare pe care mi-o impusesem și să aterizez pe diverse rețele de socializare, ajungînd, în cele din urmă, pe wordpress

între timp, răbdarea mai avea oscilațiile ei, dar lumînarea continua să ardă cu  o flacără plăpîndă

[ Na! hai, că am alunecat pe un limbaj de care mă feresc ca de cîinii care mușcă]

și poate că nu întîmplător imaginea sau figura dintr-o frumoasă librărie bucureșteană, Dacia, avea să mă urmărească multă vreme după ce înainte cu două zile ascultasem un fel de prelegere despre Andrė Brėton; uneori am avut senzația că o întîlnesc și aici, în lumea virtuală, mai exact, în blogosferă

alteori am convingerea că m-am înșelat

cît de ademenitoare, cuceritoare, înșelătoare și acaparatoare este blogosfera, am recunosct în ai multe rînduri, de mai multe ori, tot așa cum am recuoscut și recunosc și acum că am avut și am parte de surprize minunate, că am avut dezamăgiri și că am dezamăgit la rîndu-mi, că în unele cazuri am reușit să trec/ trecem linia  de granîță imperceptibilă în real, iar satisfacția a devenit bucurie

eu nu sunt de felul meu o fire rebelă, deși mi-ar fi plăcut ipostaza asta, dar regulile scrise sau nescrise de aici, ori cele impuse de alții nu le-am respectat și nu cred că voi reuși atîta timp cît voi mai sta pe aici

ziua mea nu se măsoară – din păcate, probabil- în  orele petrecute aici,  nu-mi permit nici programul și nici sănătatea

încerc să îmi păstrez blogurile și nu prea găsesc suficiente argumente să o fac în continuare, dar mă încăpăținez să tastez mai mult sau mai puțin satisfăcător pentru mine

așa cum încerc să nu jignesc sau să încomodez vreun blogger, oricîte bloguri și sub oricîte  nume sau/și gravataruri ar apărea

îmi amintesc o frază citită într-o revistă primită pe mail; sper să traduc cît mai corect

 

        ”decît să înjuri întunericul, mai bine aprinzi o lumînare”       

știu că nu sunt eu cea  mai îndreptățită să ”afirm”/ scriu rîdul care urmează, dar eu cred în ideea cuprinsă în el

sunt mii, zeci de bloggeri, se cunosc sau se intersectează întîmplător, dar poate că fiecare poate să aprindă lumina înspre și/sau către ceilalți

fără animozitate, fără ranchiună și fără patimă

SCUZE !

( totuși, nu mai cred în coincidențele virtuale)