Într-o seară, cînd nu reușeam să îmblînzesc/ să stăpînesc mouse-ul am atins butonul aparatului radio și… am recunoscut o voce pe care o știam din copilărie, delicată, aparte, suavă, asemeni făpturii fragile care parcă sulfa cuvintele-sunete, încît atunci cînd aveam șansa de a o vedea aevea, mă temeam că va dispărea ușor și discret, ca un nor ușor sau ca un părere de ceață; anii au trecut, eu am mai crescut, iar acea voce o auzeam la RFI, destul de rar; cînd a revenit în țară, am zărit-o la un televizor care nu era al meu, iar peste cîteva clipe, telecomanda atotputernica a schimbat și figurile și cadrul și desigur și atmosfera.
eu, personal, nu agreez videoclipurile realizate gen colaj format .pps sau alte formate, oricît de inspirate sau nu, ar fi imaginileș;prefer să văd interpretul;
de data aceasta, insă, nu am ‘insistat’ în căutările pe net și pentru a respecta cerințele WordPress-ului, am ales cel cu chipul pe care îl știam de pe vremea cînd îngînam Dona-Dona și se aude limpezimea glasului de atunci (apa de izvor care curge este tot limpede, așa că…)
și am adormit ca ‘într-un vis copilăresc’, din care aș fi preferat să nu mă mai trezesc; și poate ar fi fost mai bine
[crying ?… yes… thank]
Pingback: Am desenat « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
…mi-am amintit de „tranzistorul pescarus”, cel pe care il ascundeam intre perne, joia, la 20,30.
…aproape de fiecare data, adormeam inainte sa inceapa beatles sau rolling.
iti multumesc!
eu vreau sa imi amintesc!
🙂 pentru ce imi multumesti?
repet, imi pare rau ca nu iti pot arata coperta primului lor disc de acum [exact] 47 de ani….
poate o voi posta, cindva, caci nu e de pe net saiti dau un link;
ar mai o cale-solutie, totusi….
doar de putin timp m-am facut vizibila pe blogul tau si deja observ ca avem amintiri ‘comune’
ceea ce nu vreau sa imi amintesc, sunt amenzile incasate in TG-MURES, cind grupul nostru de nebuni impatimiti de teatru, nu ratam nimic, dar parcam ma\sinile si traversam bulevardul taman aiurea….
Un prieten de-al meu are o poveste grozavă cu prima lui amintire.
Era un bebeluș destul de cuminte, așa că mama lui l-a lăsat într-o zi doar cu tatăl lui și a plecat la cumpărături. Dar tati era obosit și a așezat copilul între el și perete, în pat, iar pe noptieră a lăsat radio deschis, în surdină. Și a adormit tati.
Copilașul silențios a stat ce a stat nemișcat, dar i se făcu frig…și nu îl băga nimeni în seamă. A simțit căldurică venind dinspre radioul cu tranzistori. L-a tras de pe noptieră în pat. L-a răsucit pe toate părțile, apoi, în culmea încântării, s-a așezat pe el. Să se încălzească. Și a fost tare bine, a făcut pe el cu mare plăcere.
Când s-a întors mama lui l-a găsit nemișcat, zâmbitor și… ascultând cu fundulețul muzică.
Lângă tati care sforăia.
Sper că sunt on topic :)))
Zi bună, Ana!
🙂 🙂
citit 0re-re-recitit
si da,
ai reusit sa imi schimbi starea, cel putin pt citeva ore;
ma tot intreb ce mi-as dori acum : sa fiu bebelusul devenit -din nevoie sau din intimplarea ce trebuia sa se intimple- meloman,
sau radioul acela de care simt ca taaareee bine mi-ar prinde acum…
🙂
Ana, sper că te-am făcut să zâmbești!
era „pescarus”?
daca da, ce culoare?
al meu era… argintiu… , de fapt, pe atunci era al bunicii cu care am crescut…
dar desi nu era auriu, imi indeplinea multe, multe dorinte pe atunci….
[sincer, nu sunt sigura daca se numea ‘pescarus’]
🙂
Nu reusesc sa ma eliberez de invidia legata de faptul ca l-ai cunoscut pe Adrian Pintea. Mi-ar place sa devina un model pentru copilul meu.
Revad foarte des o scena din „Cei care platesc cu viata” si nu pot sa ma satur. Astept ziua in care am sa pot sa-l vizionez impreuna cu copilul si sa discutam despre el.
Si mai vreau sa mai spun ceva: Mile a fost singurul roman care i-a luat un interviu lui Arkan. Pentru mine asta spune foarte mult. Dumnezeu sa-i ierte! Pentru ei am sa revad, astazi, „Duios Anastasia trecea”.
Sorin,
iti voi raspunde pe indelete duupa ora 13′
[tine-mi pumnii…]
multumesc!
promit ca voi raspunde
Pingback: operatiunea tamadau | hobbitia land