un titlu provizoriu (De vorbă cu blogul meu )

           Salut! Vreau să îți spun că mă doare mîna și că nu am timp pentru tine, deocamdată; din nou?! Cine crezi că te mai crede? ; tu, binețnțeles, cine să mă înțeleagă mai bine? Doar tu ești blogul meu; ahaa și-ai început să vorbești ‚la vedere’ cu mine, după cum ai observat pe la alții ? dar să știi că nu-i frumos, parcă voiai pînă acum să nu prea semeni cu alții?; vezi că printr-o singură comandă dispărem amîndoi!; chiar îți  închipui că te mai crede cineva? și pune semnele de dialog; nu le pun, pentru că și așa ai luat cam mult în lungime și noi tot ne înțelegem… deocamdată…; hmm.. lungime, dar nu și în greutate, sau nu ai observat că în ultimele săptămîni am devenit tot mai subțiat, nu ”finuț” ? ;  îți repet mă doare mîna, am de făcut multe altele, mai cu folos pentru că trebuie să plătesc facturile  care sunt atît grele, încît ronii de pe ele s-au transfornat în miile de grame de care te plîngi tu;  cu ce sunt eu vinovat eu că tu nu ai vrut sau nu te-ai priceput să mă faci, să mă creezi, na! – ca să te crezi importantă 😛 – astfel încît să te ajut și eu cu cîțiva cenți, măcar ? ; nu sunt importantă, nu mă cred, nu mai sunt sigură la ce mă pricep sau nu, dar știu că nu am suficient timp, mă doare mîna și nu numai mîna, iar la tine ajung mereu ca să mă simt ceva mai bine, știi doar…; da, poate așa este, dar chiar acum mă părăsești pentru două-trei zile, cînd vine și se simte  deja primăvara?; ce să fac? – așa  s-a nimerit și oricum, eu nu mai aștept să primesc mărțișoare, sau florile mele preferate; dar se poărtă acum cele  trimise pe net, prin e-mail,  ne mai adaptăm și noi, e criză, lumea nu are bani pt Fondul Plastic și cele dăruite cu prietenie și cu drag sunt mai valoroase…;  la tine, aici, este scris un proverb arab legat de trandafiri, întilnit la Brel, cît despre frezii, maui bine taci…;  hai recunoaște  că ești și ocupată și bolnavă puțin și curioasă de ciudățeniile din politică și mai vrei să continui? ; nu, pentru că într-adevăr mă doare mîna și mă grăbesc la treburile amînate, iar postarea sta se cam  lungește, iar eu voiam să o acopăr pe cea de dinainte, cu aiureala aia în care nu cred, păcat de comm-urile lăsate, care chiar m-au surprins plăcut, toate; ok! dar dacă tot nu mai scrii și nu mai vorbești cu mine cîteva zile pînă îti mai rezolvi problemele,  lasă și tu ceva aici, pentru cei cîțiva care trec pe aici, fie și să îți lase un semn de salut În dashboard sau pe  traffic feed, așa cred că ar fi   frumos; te rog să mă crezi că nu am nimic acum, nici în minte, nici pe lînga calculator: cum ? atunci ce te lauzi că îți place poezia, că te uitai la filme și mergeai la teatru, ca să nu mai pomenesc de cărțile necitite care se adună ? ; nu, pentru că nu am nici timp și nici dispoziție acum;  biiiiiiiiiiiiineeeeeeeee, să fie cum spui, dar pînă cînd vei avea și dispoziție și timp și timp pt mine, poate vei găsi un  colț, un capăt, o urmă ceva pentru a putea găsi cît de cît , cum se spune, de doi bani speranță și te întreb ceva: ce faci pe 29 februarie ? ; anul acesta nu este an bisect; dar Gala Oscarului tot este 🙂 ;   iată un posibil mărțișor pentru mine și mi-am amintit că am niște  fotografii mai puțin cunoscute.

                                                     fotografii de la Gala Premiilor OSCAR,  29 februarie 1940

                                                                       

să primeaască fiecare mărțișorul și floarea pe care și le doresc !    🙂

 pe curînd, la bună citire, asta pot mai ușor  🙂

fără echivoc !

am găsit zile la rînd în dahboard trimiteri către o poezie scrisă de Virgil Carianopol, CONTRASTE

 acum, încercind să aflu de ce, sau mai multe, am gasit aceleași versuri, ale poetului, în dreptul numelui meu, lîngă acele rînduri, însăilate  de mine  într-o zi de sîmbătă 9 mai 2009 (luna, poate nu e intimplătoare pt mine…)

   rîndurile mele erau/ sunt așa (*sunt la categoria blogul lui sisif, mutate de pe blogspot)

contraste

 mi-ai spus sa plec

si am ramas

 

 mi-ai spus sa tac 

 si am cantat

 

mi-ai spus sa cad

si am dansat

 

 mi-ai spus sa rad

si-am lacrimat

 

 mi-ai spus sa mor

 si te-am iubit

––––––––––––

 poezia scrisă de Virgil Carianopol este:

 Contraste

Sunt bucurii care-ntristeaza,
Sunt întristari ce fericesc,
Sunt zile fara de lumina
Si nopti adânci ce stralucesc.

Sunt adevaruri ce doboara
Si sunt minciuni care ridica,
Sunt împarati, atotputernici
Ce însa tremura de frica.

Sunt vieti ce-au stralucit în viata,
Dar când s-au stins parca n-au fost,
Palate care nu pot tine
Cât o cocioaba adapost.

Sunt oameni albi pe dinafara,
Dar negri în adâncul lor
Si negri în afara, negri,
Da-n ei de-un alb stralucitor.

Sunt dulciuri ce-amarasc ca fierea,
Dar si amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptati care îndreapta,
Dreptati care nedreptatesc.

Sunt multe contradictii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinti ce-aduc lumina
Si fericiri nefericiri!…

se poate observa ușor diferenta dentre versuri și nu am îndrĂznit NICIODATĂ  să cred că aș putea scrie cu adevărat poezie, oricît de împătimită aș fi rămas pt toată viața de ARS POETICA

    – cred că se cxuvine să scriu din nou un sincer MULTUMESC cuiva, unui anonim-

 DA, MULȚUMESC !

 

nu este dedicație, dar poate unora, care trec pe aici, le va plăcea…

(… și totuși, astăzi, cu gîndul la  IRINA nu, nu este ziua ei de nastere, nu cred ca aniverseaza ceva…)

eu nu obișnuiesc să fac dedicații muzicale sau de alt tip, dintr-o reținere și teamă de a nu supăra printr-un gest nepotrivit;

dar sunt zile cînd, fără să vrem, ne întoarcem în timp;

mie mi s-a întîmplat astăzi pt o clipă, cînd am zărit pe blogul MIRELEI PETE  (aici nu mă tem pentru un link…) un clip cu Tanita Tikaram;

și mi-am amintit că în urmă cu cîțiva ani,  un prietern de la radio ne-a oferit într-o dimineață, această melodie, primită pe CD, chiar de la Tanita Tikaram; fiind o persoană publică, deocamdată, nu îi dau numele;

doar atît: ‘se aude ?’ – da, încă se mai aude 🙂

–-

MIRELA, sper să nu te superi, tu știi sau vreau să mă crezi că nu mă ”inspir” din blogurile altora – mulțumesc

surprize, surprize

(cîndva, o emisiune tv, greu de suportat de către mine)

“Eu când vreau să fluier, fluier” a primit Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin

20 februarie 2010

Lungmetrajul “Eu când vreau să fluier, fluier”, de Florin Şerban, a primit “Jury Grand Prix – Silver Bear/ Marele Premiu al Juriului – Ursul de Argint”, după ce a obţinut şi distincţia “Alfred Bauer”, oferită pentru noi perspective în arta cinematografică, la gala Festivalului de Film de la Berlin.

Ceremonia de decernare a premiilor a început la ora 20.00 (ora României) şi s-a desfăşurat, la Berlin.

Alături de Florin Şerban, pe scenă au urcat, pentru a ridica “Jury Grand Prix – Silver Bear/ Marele Premiu al Juriului – Ursul de Argint”, actorii Ada Condeescu şi George Piştereanu. Premiul le-a fost înmânat de actriţa Renée Zellweger.

“Îi mulţumesc lui Florin (Şerban, n.r.) pentru acest premiu. El a văzut acel ceva în mine când alţii n-au văzut”, a spus, pe scenă, Ada Condeescu.

George Piştereanu a mulţumit colegilor de platou şi actorilor neprofesionişti din penitenciar, care au jucat în film. “Mulţumesc colegilor de platou şi celor din penitenciar, celor care au ieşit din penitenciar. Filmul acesta este şi al lor, al tuturor”, a spus Piştereanu pe scenă.

Sursa : mediafax.ro

 ––––––––––––––––––––

    Mai mult sau mai puțin surprinzător pentru mine a fost modul de desfășurare a Congresului Extraordinar al PSD  și rezultatele acestuia;

     Partidul are un nou lider, tînăr, carismatic și – cel mai imporant- pe cît de inteligent, pe atît de ambițios – și sper, mai puțin influențabil, și prin urmare, greu șantajabil.

  Surprinzător pentru mine nu a fost discursul prin care Dl Mircea Geoană își recunoștea înfrîngerea, deși înspre zorii zilei de astăzi, i-am simțit mai mult durerea proprie a Domniei Sale, decît vorbele-gloanțe care m-au ciuruit într-o altă zi, nu de mult, tot în zori    (rănile acelea dor  încă).

   Nu m-au surprins nici   acuzele reciproce, intr-un limbaj diplomatic sau de Ferentari – după obiceiul fiecăruia – nici retragerile ce se voiau ‚stragegice’, dar ușor previzibile ale unor (două)  personaje cu greutate ’ jalnică’ și jalnice-, așa cum mă așteptam și la retragrea celui de al treilea posibil și previzibil perdeant, un om politic, nu un personaj, dar surprinzătare și nedorite au fost speculațiile pe cre le întreține tocmai modul în care a fost făcută retragerea.

 Nu surprinzătoare, ci mai degabă dezgustătoare a fost prezența acelor tigănci-vrăjitoare, aduse ori de prin anumite cartiere, ori  rămnaseîn pribegie după ce făceau  cîndva show (din cîte am auzit) pe la un Tele7 abc, al cărui fost vremelnic director, din lup moralist sau din  iscoditoare gazdă în vremuri trecute, pe cind avea două mînuțe cucare împărțea frenetic bani…;

  Nu m-au surprins nici schimbările de echipă de-a cursul unei săptămini, niciretragerile sau părăsirea partidului, cînd apelul la unitate era clamat de către toate părțile, taberele;

Dar, recunosc: m-a surprins să văd cum oameni cunăscători în ale politicii de acasă și de pe continent(e) aboia   se regăsesc, după numărul de voturri, în forurile de conducere sau nu se regăsesc deloc, în schimb, cei care își schimbă haina, odată cu șeful reconfirmă  din păcate, o meteahnă veche și greu de acceptat, pe cît de adevărată este., a acestui popor ”brav, viteaz și destept” [ s-a văzut în 6 Dec 2009 că așa este… ];

         Ei, pentru că surprinșă nu prea sunt, rămîn curioasă dacă primul ministru se va piti în spatele Președintelui investit, fie că vreau eu sau nu, căriua îi sunt pe plac procurorii (foști sau în functie);  în noile  condiții,  rămîne de văzut…

============================================

          Dar SURPRINSĂ plăcut am fost cînd un anume calendar mi-a amintit că în ziua de 21 februarie 1953  Francis Crick și James Dewey Watson descopereau molecula ADN.

––––––––––––––––––––––––––––-

… da, blog al meu, pentru că tot astăzi, 21 februarie, din  2000 este celebrată în fiecare an,

Ziua Internaţională a limbii materne, proclamată de Conferinţa generală a UNESCO, salutăm și noi politicos, fără nici un link, pt că ne-am însușit lecția, mulțumim pt vizitele cît am fost cam absenți la raspunsuri, mulțumim, așadar, pentru vizite și semnele lăsate în dashboard și promitem să le întoarcem cu gind bun, cît mai curînd.

   ––––––-

 am uitat să îți spun, blogule, că de dimineață l-am auzit la radio pe dragul și îndrăgitul nostru pe veci Toca, adică Alexandru TOCILESCU, afirmînd că Domnia Sa este – de fapt- mai mult de stînga sau, oricum, pe la centru…

 păi, da… că aproape numai la români liberalismul este de dreapta, nici măcar de centru-dreapta…

 mă rog, politichia dîmbovițeană de azi și ideologiile… no comment…

punctele mele (ne)descifrabile și capătul de început amînat

Pozele sau fotografiile de mai sus le-am făcut într-o seară, pe Dunăre, la Budapesta, cînd mi se dereglase aparatul și mă simțeam atît de bine, încît chiar nu  aveam chef să îl reglez atunci; eram pe celălalt mal și fără a se ști, la cîteva zile distanță (abia la întoarcere am simțit  dimensiunea și putera acelor zile-Distanță). În camera de hotel, privindu-le, m-am amuzat, apoi am vrut să le șterg; au rămas totuși, în aparat.

Ieri, cînd am vrut să fac ordine în fișierele de pe hard-disk m-am uitat mai atent și mai puțin amuzată la ele:    și revăzindu-le, mi-am dat seama că seamănă cu mine sau eu semăn bine cu  frînturile acelea luminoase, eu așa cum mă simt acum și cum îmi pare uneori blogosfera, unde mă întreb, încă ce caut.

Cum ce caut? Am blog, ca tot omul care se respectă, sau așa crede ori așa pretinde, după știință și putință; și -desigur- ca să am trend, se înțelege.

Bine, bine, dar dacă tot nu prea îmî plac unele lucruri sau aspecte și mai am probleme și cu mîna, de ce mai scriu? Cum de ce? Hai să găsesc cîteva motivații credibile (pentru mine, nota bene)

  • Pînă nu demult îmi găseam refugiul din stările urîte și în scris, iar cum cum mina  dreaptă nu se mai împacă bine cu creionul sau cu stiloul, e mai ușor cu tastatura; bine, bine, dar dacă este jurnal, sau așa ceva, de ce nu l-am ținut doar pentru mine, de ce l-am scos ”la vedere”? – pentru că sufăr și eu de boala asta a omului modern care, voind să se apere, să scape, să evadeze din  banalul, de temerile ce devin angoase, se caută disperat pe sine însuși și cînd simte nevoia de comuncare, face un click, la întîmplare,  și dacă are noroc exclamă bucuros în sinea-și :  ura! Am găsit un partener tăcut, care e doar un blog, al unui alt user sau blogger, sau, chiar unul cu predispozție pentru un schimb de replica sau link-uri, iar prietenii reali, pot să aștepte, dacă au răbdare și bună-voință, că doar de aia sunt prieteni adevărați, chiar dacă devin cu fiecare zi sau seară tot mai neglijați;
  • Ok! – motive și să rămîn și să plec, dar cum tot m-am jucat de-a plecatul și revenitul, am hotărît să nu mai plec definitiv, ștergînd blogul, ci doar să  iau uneori o pauză, mai lungă sau mai scurtă, după cum am bani pentreu țigările lungi, subțiri și mentolate, îngreunate de accize; cu cafeau, încă stau bine,  mai am contractul  cu furnizorul asigurat;
  • Am avut și am încă o perioadă cam greu de înțeles pentru unii, cam capricioasă, pentru altii, iritantă pentru cîțiva, puțini și absolut firesc neobservabilă  și neobservată pentru cei mai mulți;  dar, la urma urmei e dreptul meu, nu-i asa?
  • Da, firește, dar nu e drept și nici ”frumos” să par mofluză, sau irascibilă în ‘văzul’ altora, care, atît cîtți sunt, mă urmăresc, căutîndu-mi blogul, altfel de ce ar aparea pe traffic feed? – da, știu, se  ajunge si  tîmplător, prin search-Google…; ei, și ???:
  • Buuuuun, deci cu cele plăcute sau mai puțin plăcute, am decis să rămîn și pe aici
  • dar :
  • Îmi voi menaja și mîna și timpul, voi citi care au devenit ca o necesitate cele cinci [le-am numărat bine] bloguri care au devenit lectura cotidiană, chiar și din off, voi încerca în limita timpului, să trec și pe la celelalte, dar și referitor la acestea, ca și la celelalte nu voi încerca să înțeleg de ce se consideră necesar să mi se ”întoarcă”vizita, eu chiar nu voi mai vizita bloguri din obligație sau bună=cuviință; decit atunci cind, pot,  cu placere!
  • și aș face o selecție in blogroll-ul meu, dar e greu, nu vreau să supăr pe nimeni, fie că unii au recunoscut că mă citesc în pofida faptuluui că eu nu fac la fel, sau nu atît de ’des’, fie, datorită faptului că, deși am o poziție modestă în top sau Zelist, de care, vorba aia, ’je m’en fiche’, poate că prezența în blogroll-ul meu le este de folos într-o oarecare măsură;                                                                                                                                                                                                                          

și dacă fiecare își întocmește blogul și lista așa cum crede de cuviință, nu mă mai afectează dacă apar undeva pe cu majuscule, sau cu un semn distinctiv, ori ca un simplu link-exchange (*ceea ce îmi displace profund, de aceea eu nu am asemenea rubrică pe blog);

  • nu voi mai lăsa comentarii, nici cît am făcut pînă acum;  unul dintre motive fiind acela că  nu vreau să apar ca o scrijelitură omniprezentă, care ține să se arate prin deștăptăciunea sau inpirația reală- a unora- printr-un comentariu;
  • fiind blogul meu, voi scrie sau voi posta ceea ce cred, ceea ce simt și ceea ce îmi place, dar nu voi îmi voi însuși niciodată unb citat sau un titlu de carte sau film, fără a  face o necesară aluzie, dacă nu mai mult;
  • nu îmi consider blogul și scrisul atît de valoros –deși nu cred că scriu prost – încît să îmi pun pe blog vreo interdicție (!?!):; cine vrea, le poate lua oricum… deși unele fotografii sau trei tablouri sunt chiar din colecția proprie/personală; cu scrisul, e si mai șimplu, postările cele mai căutate, fiind înnregistrate déjà, prin grija și amabilitatea cuiva, caruia nu am cum să-I mulțumesc, pentru că nu știu cui;
  • voi lăsă comentariile deschise, pentrru că, deși mă bucur de oricer comentariu potrivit(aici trebuie să înțelagă cei care se in timplăp să nu își regăsească vreun comm, la vreo anume postare!), nu caut să am cît mai multe—am citit și citesc bloguri valoroase fără comentarii multe; rog să nu se înterpreteze ca o posibilă asociere a blogului meu cu  cele de ”calibru mare”;
  • fie că place unora, sau displace altora, cind cred eu că am o imagine sau o pictură potrivită, o voi posta; și voi rămîne împătimită și aici, pe blog, de poezie;
  • și voi continua, cu dreptul oricărui cetățean care merge la vot și nu îi este indiferentă nici viața sa și modul său de trai, nici viața și convulsiile societății în care trrăiește; și poate că am o legitimitate firavă în această privință

și tocmai pentru  a nu mai crede în posibilitatea unor astfel de titluri, voi observa atent evenimentele cărora, întimplător, le sunt contemporană;

și asemeni social-democrației românești aflate  în derivă, simt că trebuie să îmi găsesc și eu matca firească sau pe cea proprie.

Acestea  au fost și rămîn o parte din  ppunctele mele…. ; capătul de început, sau cum spunea, cu ani în urmă, o prietenă dragă mie, la radio, duminica  noaptea, pe atunci, acum aflată în acea pulbere de stele,,,,.  călătoria  poate să  înceapă ; a mea înă nu, deocamdată

La bună citire.    🙂

nu doar pentru una dintre zile, ci pentru fiecare zi…

Romulus Vulpescu – Duminica de ieri

 

Aprind tigara si te-astept sa vii
Pe-o banca de pe strada, la amiaza:
Secundele acestea argintii
Se scutura ca verbele-ntr-o fraza.

Fosnesc soptit – vecini cu vîntul – plopii
Si degetele-mi vîntul le resfira…
E-o liniste de umbra cînd te-apropii,
Si mîna mea vibreaza, si e lira.

Ni-s pasii mici si rari, porniti spre gara
Peronul despartirii sa-l refuze:
În parul tau mai e un rest de vara,
Dar – vinetie – toamna-ti sta pe buze.

Se-mbraca-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri si-a scos coroana.
Saruturile tac. Zi trista lunea.

căutîndu-mi ritmul interior

în seara aceasta, tîrziu, am înțeles încă o dată că nu am învățat suficient de bine să pierd;

 nu mă întreb cît sau ce anume din ceea ce mi-a mai rămas mai trebuie să pierd.

   Lectura unei cărți despre … , dar nu contează despre cee anume, m-a trimis pe trei bloguri ; pe unul dintre ele am fost acum ”online” doar pt a doua oară, deși îl citesc aproape zilnic, iar deținătorul blogului este un   un condei și o tastatură pe care le urmăresc de mulți ani, e adevărat mai mult pe net…,

    Am căutat ceva anume, despre jocul disimulării în virtual, dar cum textul respectiv era pe un alt suport, alt calculator, de fapt, riscînd să mă rătăcesc în Agora PC Magazinului, am căutat printre cele puține, arhivate aici, din altă parte.

  și acum se cuvine să cer scuze Domnului Dan Iancu

    am ales cîteva pasaje/fragmente, care simt eu că acum mă ajută să mă conving pe mine însămi că e mai bine, că TREBUIE să îmi pun ordine nu doar în gînduri.

 

verdele de sub unghii se prelungeşte în cascade de singurătăţi bine mărginite cu vodcă.

 am început o altă variantă de libertate precum o plasă.

 

  de ani de zile visez drumuri. lutoase, asfaltate, largi, cenuşii, colorate, şerpuind, aglomerate,

 drepte, firave, scurte, peste dealuri, înguste, desfundate, de-a lungul, paralele, intersectate,

ajungînd la, înfundate, cu sens unic, tăcute, proaspete… de ani de zile mă trezesc dimineaţa

aşteptînd pe perna de lîngă mine un bilet dus şi plec în fiece zi de lîngă mine

 cu care nu mă mai văd decît seara. în acelaşi pat. aşteptînd drumurile.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 acompaniament pentru tropăiturid.

 Eu trebuie să îmi regăsesc cît mai repede rimul propriu, firesc, de odininoară.

 –-

   Fără legătură cu starea și căutările/ frămîntările  mele, scriu, glumind-serios:

Paul Gabor, poate în curind vom schima pe blog, ca intr-un joc, impresii despre acel fascinant spațiu al așteptării și iluziei, că tot ai pomenit de Deșertul Tătarilor, pe care l-am citit , întîmplător și eu…  și poate îi convingem și pe alții să ni se alăture, nu-i așa ?