O clipă de grație

… pentru mine așa a fost : eu m-am simțit atinsă de acel bine-frumos, de care aveam atîta nevoie….

eram în căutarea unei formule cu care să pot duce la capăt demonstrația pentru a ajunge la rezultatul dorit (și corect), dar mă aflam într-un impas;

trecînd peste interdicții, am aprins o țigară –subțire și mentolată, desigur- și mi-am amintit că peste cîteva minute urma ca Horia Roman Patapievici să ne reamintească de întoarcerea la argument.

Am pierdut primele șașe minute (mai mult decît cinci), iar curiozitatea și interesul meu

la început ușor încordat, avea să se …”destindă” și să fie … răsplătit(e)

amfitrionul (căruia poți să nu îi împărtăsești opiniile și opțiunile politice, însă e greu să nu-i recunoști sclipirile minții) împreună cu cei doi invitați, Angelo Mitchievici și  Ioan Stanomir discutau despre Ionel Teodoreanu, care, prin comparație cu alți scriitori ai epocii sale, Mircea Eliade, Camil Petrescu, apărea ca un scriitor secund [sau de plan secundar], cu o atmosferă mic burgheză idilică și personaje apropape neverosimile sau, în oorice caz, greu de imaginat, H. R Patapievici recunoscînd că immpactul cu lumea Medelenilor la cei paisprezece ani a fost izbitor, dar și-a revenit repede, ireversibil…. oare ?…

discuția curgea – asemenea celor mai multe dintre cele văzute/urmărite de mine – la nivelul civilizat, cultivat, nu doar plăcut și reconfortant, iar Teodoreanu devenea scriitorul cel mai apropiat de spiritul moldovean al acelor timpuri, cel care prin sensibilitatea și metaforele sale cuprinde și ne dăruiește peste timp și prin timpuri o lume în mare parte dispărută, dar pe care, îndrăznesc să cred că fiecare sau mulți dintre noi, încercăm să o păstrămn, atît și așa cum am avut-o și cum am trăit-o.

mi-a fost dat să aud alăturarea numelui său lîngă cel al lui Cehov, căci Medelenii apar asemeni Livezii cu sau de Vișini…   (se pomenește la un moment dat de imaginea sau simbolul unui măr , eu refuz să mă gîndesc sau să mi-l imaginez  mai puțin sănătos, iar acum aș da mult și multe din ceea ce mi-a rămas ca să mai mușc dintr-un măr domnesc din preajma Ieșilor și aș plăti oricîte amenzi,trecînd tot neregulamentar bulevardul din Târgu-Mureș, ca să mai văd Livada închipuită de G Harag cu Silvia Ghelan)

și replicile se înlănțuie, completîndu-se seducător, pentru ca însuși fizicianul care are grijă ca ideile să rămînă în libertate să recunoască cu o plăcere  ce trece dincolo de sticla ecranului că în lumea lui Ionel Teodoreanu se aud deopotrivă muzica lui Chopin și cea a lui Mozart,

iar atunci cînd Angelo Mitchievici spune că, recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, a avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplînd tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în mitul Arcadioei – Et in Arcadia ego – acela al fericirii ameninţate de moarte , Patapievici amintește de tablourile unui pictor drag, oarte drag mie, oricît de mistic sau mai … secund… trece pentru gusturi mai rafinate sau exegete – Claude Lorraine, cu acea lumină a răsăriturilor pierdute în apus și invers; eu îl caut atunci cînd mi se face dor de depărtări …. nu demult, lăsasem undeva, pe un blog care îmi place mult un gînd de pe ultima pagin ă a Medelenilor  ”Olguța, un vînt de larguri..”

și cuprins, învăluit de căldura amestecată cu melancolia acelor vremi îndepărrtate și aduse atît de frumos, de fermecător, aș spune eu…, de către cei doi invitați ( tămăduitoare este vorba molcomă a lui Ioan Stanomir atunci cînd nu face politică…, deși, uneori, admit că are dreptate, cît oi fi eu de stîngistă…),  radarul nostru de pe TVR Cultural înspre argument, sfîrseste emisiunea mulțumind pentru această întoarcere la lumea zarzărilor, recomandînd cu reală și nedisimulată emoție cartea celor doi autori – Teodoreanu reloaded

în acea seară în  întrebarea sfîșietoare a Olguței, duduița lui Moș Gheorghe ”pentru ce ?” s-au adunat toate bucuriile unei copilării frumoase, frumusețea adolescenței și a tinereții trăite intens,  străpunse de umbra unei singurătăți asumate și cam nemeritate, simțite dimineața în colțul ochiului….

abia în această dimneață am zărit și citit articolul din Obsevatorul Cultural nr 572, scris de  Bianca Burța-Cernat    (aștept continuarea, iar luni merg la librărie   –-MEA CULPA!)

p.s.

am oprit filmul la care mă uit, sau, mă rog, pe care-l urmăresc/vizionez…, pentru că ceva mă determină să întorc capul ușor, cu oarecare teamp, în spate și nu este, ca de  obicei, din cauza durerrii de coloană: mi-am amintit –zău că nu știu cum!…- că George Banu, comentînsd ultimele montări după piesele lui Cehov, spunea cam așa” Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

oare dacă  privesc încet peste umăr ce văd?  siluetele  unor copii sau tineri veseli și fără griji coplerșitoare, sau umbra lui First spunind ”acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.” ???