Atunci cînd Speranța (mai) poate avea un nume

Aș fi vrut să îi răspund , să îi scriu –acesta este verbul corect, cred- CELLEI mai altfel, la binele lăsat mie, acum, cînd ea știe că am nevoie, puțin mai altfel, încercînd să învelesc un bănuț într-o coajă de mesteacăn dintr-o Siberie știută (închipuită) doar de ea, dar simțită, tot prin puterea gîndului ei, de către mine, de către alții

Mă urmăresc obsedant, încă din anii mei frumoși imaginile și dialogurile unui film poem, văzut la Cinemateca de pe strada Eforie, așa cum doar școala rusă de film reusește să uimească lumea –nu pe toți abonații box-office-ului american, știu!!!….- un film realizat de Vladimir Motyl : Steaua fericirii captive. CELLA cunoaște, cu siguranță, filmul, cei care au avut șansa să-l vadă, deasemenea, celorlalți, care îndrăgesc filmele, dincolo de prejudecăti stupide ( pleonasm, sîc!…) îl recomand cu drag și fără nici o reținere; așadar nu voi povesti filmul, ceva-ceva despre acea miscare din decembrie 1825 am mai pomenit altă-dată și aș vrea să pot să o fac cîndva într-un mod care să mă mulțumească pe mine însămi.

Acțiunea filmului se desfăsoară în Rusia țaristă a acelei perioade, și ”cuprinde” sau este închegată din povestea de / poveștile dde dragoste ale cîtorva cupluri care iau calea exilului în Siberia.
și amintindu-mi foarte bine acum acest film, am înțeles că ea, Speranța are un nume sau mai multe, dar se sprijină sau este întrețiunută de către (alt)ceva, la fel de frumos și de trainic– dragostea.
Numele Speranței este (sau ar putea fi): Dragoste, Sacrificiu, Credință (aici mi se va răspunde, probabil, că nu există Speranță fără credință, iar eu, sincer, nu mai sunt sigură care este suportul celeilalte), Demnitate.

Vezi, CELLA, acea poartă care zăvorește destine, fără a le putea nimici vreodată, este făcută tot din trunchiuri de mesteceni… bănuții lipsesc din manșon sau din buzunarul mai simplu, dar bănuțul este păstrat cu grijă altundeva…. aș îndrăzni să cred caă tocmai acel bănuț este cel pe care tu l-ai avut mereu…. și cu el nu se cumnpără nici un cal arab, nici altceva

MULȚUMESC, CELLA!

Unul dintre personajele –reale- Al Raevski, are o replică în fața Țarului Nicolai I: ‚atunci cînd omului îi lipsește onoarea , acel om nu poate trăi niciunde’.

Într-o societate perfectă, în care oamenii își pierd nu doar răbdarea, dar se pulverizează simțul măsurii, bunul-simț, rațiunea și o logică elementară, aceste cuvinte ar suna și sună aberant.

Mie îmi amintește de o ”sintagmă”-titlu al unui mare, mare și –în sfîrșit recunoscut ca merituos și valoros- scriitor, o mare conștiință a acestor timpuri

[… și după două decenii m-am regăsit cu dl G Liiceanu pe aceeași ”lungime de undă”…. [ dar asta este subiectul unei alte posibile postări…]

Mă gîndesc la adevărul minciunilor