Ei și ei, ei despre ei

cînd m-am uitat ultima dată –înainte de a scrie rîndurile acestea- pe ultima ediție on-line observatorcultural.ro constatam cu bucurie că cel mai citit și mai comentat articole era(u) cele cinci Valentine (tălmăcite fermecător de către Șerban Foarță)

acum, ordinea s-a inversat: din nou, într-o publicație cu un caracter declarat cultural,pe primele două locuri în top, se regăsesc articole cu un vădit și pînă la sațietate

sincer, m-am săturat de omniprezența CNSAS-ului și a personajelor discutate, discutatible, disputate și tot disputabile

[ un fel de paranteză îmi este –cred!- permisă pe blogul meu – ieri searăm-am hotărît cu greu să răpund la un apel insistent pe mobil: dacă vrei să te distrezi într-un mod mai altfel, uită-te pe Antena3 și promit că  nu redeschidem discuția de dimineață, avută pe articolul din reviste’, ‘sorry,  mă  uit la serial, la Lumini și umbre‘ , ‘glumești? e bine!, ‘deloc! Atunci am pierdut multe episoade, îmi place și acum, e bine lucrat sub toateectele, încerc să regăsrsc Mediașul și figuranții de atunci, cînd s-a filmat și nu pprea reușesc’ , ești incorijibilă!’ . ‘…’ ‘te-ai amuza, crede-ma!” ‘posibil, dar…, vorbim mai tîrziu sau mîine, mulțumesc, oricum. ……..’

chiar m-am cam săturat de subiectul și de peronajele aduse din nou, ptr acîta oară?, de articolul din ziar și din emisiunea tv, cum aveam să aflu  a doua zi de la cei care o văzuseră, ce încredere poată să îmi inspire un organism necesar însă tot mai controversat?]

cît despre polemica dintre Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu,  doi intelectuali  cu un scris cultivat și talentat, ale căror bloguri și diverse articole  le citesc atunci cînd am timp și disponibilitate, este un schimb de idei și opinii mai mult decît divergente, dar interesant(e) din care oamenii politici situați/aflați în taberele pe care fiecare dintre cei doi le ”repprezintă”, ar merita  să le înțeleagă, măcar să încerece să le înțeleagă;

personal, mie îmi este mai familiar Dorin Tudoran, chiar dacă  nu i-am înțeles unele … opțiuni politice; recitesc/ răsfoiesc în ultimul timp, sporadic, volumul  de articole scrise și publicate în anii  ’90,  Kakistocrația,  volum cu un nume a cărui etimologie explicată de  către autor conform dicțioanarelor limbii engleze, este  dureros de actuală; pe coperta a patra a cărții este  o frază scrisă de către   Mircea Mihăeș, cuvinte care exprimă un adevăr crud, cuvinte  pe care este greu de închipuit că le-ar așterne acum scriitorul bănățean alături de un rînd al celui care exersa mai demult o Respirație artificială

  scria în 1998 Mircea Mihăeș : ”lovită dureros în fibra   morală, spoliată fără rușine, tocmai de cptre cei care trebuiau s-o apere, această Românie nu există decît în proiecțiile utopice ale poetului. Tragedia noatră e eșecul viziunilor lui Dorin

chiar și atunci  cînd încearcă să pătrundă în laboratoarele de distrugere, de anulare treptată a  individului de către sisstem sau a lichidare a elanului firesc evoluției, poetul face recurs la Idee:

cel ce vrea nsă mă-nvingă,

aștepte pînă-i va crește în palmă

o armă transparentă, ucigătoare –-

ca o idee

de aceea, cred – sunt convinsă!!!-  că de aceea am starea asta de disconfort cînd, după farmecul oferit și trăit de patinajul artistic, după știrile auzite la radio (eu ded aici îmi iau informațiile despre evenimentele la zi) am comutat pe cele cîteva posturi care se prertind de știri, posturi de nișă, cu  figuri care se rotesc și mă întreb dacă și cum și cu cît sunt… retribuite…,

de aceea îmi este greu să cred că că , oricîte divergențe ar fi într ei, poeții și cei mai mulți dintre scriitori  și-ar arunca în față au prin intermediari atîtea invective: minciună, hoție, lașitate, corupție, șantaj

de curînd am descoperit manuscrisele din exil  ale unui alt poet drag mmie: Ion Caraion

și am citit o frază uluitoare :

  poezia este un fel de trancendență și semnal  de alarmă; ca și Dumnezeu; ca toate anotimpurile în infern

            

 

Atunci cînd Speranța (mai) poate avea un nume

Aș fi vrut să îi răspund , să îi scriu –acesta este verbul corect, cred- CELLEI mai altfel, la binele lăsat mie, acum, cînd ea știe că am nevoie, puțin mai altfel, încercînd să învelesc un bănuț într-o coajă de mesteacăn dintr-o Siberie știută (închipuită) doar de ea, dar simțită, tot prin puterea gîndului ei, de către mine, de către alții

Mă urmăresc obsedant, încă din anii mei frumoși imaginile și dialogurile unui film poem, văzut la Cinemateca de pe strada Eforie, așa cum doar școala rusă de film reusește să uimească lumea –nu pe toți abonații box-office-ului american, știu!!!….- un film realizat de Vladimir Motyl : Steaua fericirii captive. CELLA cunoaște, cu siguranță, filmul, cei care au avut șansa să-l vadă, deasemenea, celorlalți, care îndrăgesc filmele, dincolo de prejudecăti stupide ( pleonasm, sîc!…) îl recomand cu drag și fără nici o reținere; așadar nu voi povesti filmul, ceva-ceva despre acea miscare din decembrie 1825 am mai pomenit altă-dată și aș vrea să pot să o fac cîndva într-un mod care să mă mulțumească pe mine însămi.

Acțiunea filmului se desfăsoară în Rusia țaristă a acelei perioade, și ”cuprinde” sau este închegată din povestea de / poveștile dde dragoste ale cîtorva cupluri care iau calea exilului în Siberia.
și amintindu-mi foarte bine acum acest film, am înțeles că ea, Speranța are un nume sau mai multe, dar se sprijină sau este întrețiunută de către (alt)ceva, la fel de frumos și de trainic– dragostea.
Numele Speranței este (sau ar putea fi): Dragoste, Sacrificiu, Credință (aici mi se va răspunde, probabil, că nu există Speranță fără credință, iar eu, sincer, nu mai sunt sigură care este suportul celeilalte), Demnitate.

Vezi, CELLA, acea poartă care zăvorește destine, fără a le putea nimici vreodată, este făcută tot din trunchiuri de mesteceni… bănuții lipsesc din manșon sau din buzunarul mai simplu, dar bănuțul este păstrat cu grijă altundeva…. aș îndrăzni să cred caă tocmai acel bănuț este cel pe care tu l-ai avut mereu…. și cu el nu se cumnpără nici un cal arab, nici altceva

MULȚUMESC, CELLA!

Unul dintre personajele –reale- Al Raevski, are o replică în fața Țarului Nicolai I: ‚atunci cînd omului îi lipsește onoarea , acel om nu poate trăi niciunde’.

Într-o societate perfectă, în care oamenii își pierd nu doar răbdarea, dar se pulverizează simțul măsurii, bunul-simț, rațiunea și o logică elementară, aceste cuvinte ar suna și sună aberant.

Mie îmi amintește de o ”sintagmă”-titlu al unui mare, mare și –în sfîrșit recunoscut ca merituos și valoros- scriitor, o mare conștiință a acestor timpuri

[… și după două decenii m-am regăsit cu dl G Liiceanu pe aceeași ”lungime de undă”…. [ dar asta este subiectul unei alte posibile postări…]

Mă gîndesc la adevărul minciunilor

vreau o carte de TAROT !

A N G E L A, unde ești cu cărțile tale atotștiutoare?

De vise urîte pot să mă dezlege ????

Așa ceva nu iau cu mine în vacanță

Le jeu, c’est une lutte  corp-à-corps avec le Destin –   Anatole France

Era seara mea norocoasă :

aveam   doi Ași (cel de verde și cel de pică) și doi șeptari (de Carro și de treflă)

miza era mare și nu era în bani de arginți sau de aur;

era o înțelegere, nici ”tîrg”sau ”învoială” nu era;

am cerut o carte și am primit un al treilea șeptar, cel de verde;

am privit expresia partenerului de joc; era cea a jucătorului experimentat, nu trăda sau nu lăsa să se înțețeagă ceva

am pus cu satisfacție full-ul meu pe masă;

partenerul m-a privit atent și mai lung decît mă așteptam, apoi, după o  ezitare, a răsfirat cărtile sale :careu de Ași

încercam să înțeleg și nu reușeam — de unde patru Ași? pe cel de treflă îl purtam tot timpul în mînecă;

în clipa în care m-a întrebat dacă respect înțelegerea, am înțeles:  era cel care avea mereu toate cărțile.

Asul de treflă era doar o amăgire.

iar miza era chiar acea carte de joC.

(26 ianuarie 2010)

m-am săturat de jocuri mincinoase; de va fi să pierd, cel puțin să știu ce și cum

ha! –-  două perechi de cărți de joc tot voi lua cu mine    – voi avea toți așii care nu-mi vor fi de folos.

Pînă dimineață, cu un somn fără vise,  îmi revin. TREBUIE