pentru încheia ziua cît de cît… , scotocesc printr-o memorie vinovată
On ne peut pas bien vivre en sachant que l’homme n’est rien et que la face de Dieu est affreuse.
Qu’est-ce que le bonheur sinon l’accord vrai entre un homme et l’existence qu’il mène ?
—————————————
Arta ni s-a dat pentru a birui o soartă dificilă…. Invăţăm din ea mecanismul vieţii, al destinului.
eu nu am reuşit – se pare –să învăţ nimic
ci una care, poate şi-ar fi avut rostul sau locul mai potrivit altă dată, dacă ceva anume, întîlnit undeva, aici, în blogosferă, pe un blog care mie îmi place mult, nu mi-ar fi amintit de o realitate pe cît de dură, cu atît mai mult aducătoare de nelinişti
nu mi-ar fi amintit deceeea ce repetam doar in
Nicolae Labiş - din Albumul Memorial editat de revista Secolul 20
gînd în urmă cu douăzeci de ani şi care se vor, se cer, parcă, a fi rostite răspicat acum, pentru a alunga temerile care devin tot mai acut simtite,în condiţiile în care minciuna, răutatea şi impostura devin tot mai agresive şi ameninţătoare;
speram -şi încă mai sper- ca Timpul să mă lase să scriu un gînd/rînd despre cel care credea că “s’a născut într-o zodie bună”, dar priveşte de-acolo, de sus ‘ împietrit şi mut’, încercînd să înţeleagă ‘o clipă neînţelesul grai/ plin de jalea unui veac trecut
Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
Cu o zi inainte de a fi nevoita sa iau pauza la ‘bloggerit’ pe unul dintre bloguruile care imi lasa mereu o stare de bine, am zarit o sculptura de Michelangelo.
Intr-una din zilele care au urmat, am citit citeva dintre poeziile sale:
132
Cind tot trecutul meu imi vine-n minte,
şi mie des imi vine,
o, lume falsa, imi dau seama bine
cum rataceste omeneasca ginte:
simţirea ce consimte
momelii si plăcerilor desarte,
aduce siesi o durere grea.
Azi stiu, c-am încercat-o mai-nainte,
cum tu promiti in parte
odihna ce n-o ai in zestrea ta
şi nici n-o vei avea.
Mai greu batrinul mintuirea stie,
decit cel care piere in pruncie.
Traducere de C. D. Zeletin
si mi s-a facut dor de unul dintre orasele dragi sufletului meu, unde nu stiu cind si daca voi mai ajunge… Florenta, orasul, care, oricit de ciudat ar parea, mie imi aminteste cel mai bine de Michelangelo. Pentru mine este foarte greu sa spun ce inseamna, cum simt sau ceeea ce imi place mai mult : imi este greu sa aleg ceva anume, dintre atitea locuri pentru care frumosul – ca adjectiv, dar si ca substantiv- cuprinde totul; intre Palatul Medici-Riccardi si Dom, intre Galeriile Palatina sau /si Uffizine sau si Biserica San Marco, intre Palatul Pitti si Biserica S Miniato al Monte.
Am luat de pe raft albumele aduse de acolo si am lasat gindu’mi si sufletul’mi, deopotriva sa alunnece, sa isi gaseasca linistea in Santa Maria del Fiore, sau sa priveasca riul Arno de pe unul dintre poduri.
Oricit ar parea de curios, pentru mine accesul in farmecul Florentei inseamna sau se face prin acea poarta de la Baptiserium
Unde nu ma voi indoi de adevarul acelei porti a Paradisului sau inspre Paradis, cum a definit-o Michelangelo, si nu ma voi incumeta vreodata la mai mult de o aminti, eu nevind suficiente cunostiinte teologice si nici artistice pentru a o interpreta fata de altii;
de fiecare data cind o pivesc, parca o inteleg altfel.
Si cum gindul meu a ajuns in aceste zile in Toscana datorita lui Michelangelo, ma voi opri doar la citeva dintre acele imagini din albume si carti sau vederi/ ilustrate care mi-au reamintit de el. Si am ales sa scanez unele mai putin ‘popularizate’/mediatizate, dar nu cred ca mai putin cunoscute (asadar, cele create in perioada sederii sale in Florenta):
La Muzeul National Bargello
Madone a l'Enfant - Tondo Pitti
se afla aceasta lucrare executata la cererea lui Bartolomeo Pitti.
Rasfoind albumele am revazut o lucrare de care, sincer, eu uitasem ca am vazut-o cindva:
Se pare ca aceata sculptura in marmura, considerata a fi una dintre cele mai incifrate opera ale artistului, este destul de disputata si controversata atit in ceea ce priveste scopul si destinati ei gindita de catre artist, cit si ca interpretarea temei sau/si a mesajului: astfel, daca unii considera ca ea ar fi fost executatapentru fatada Bisericii Saint-Laurent din Florenta, iar altii considera ca ar fi destinata sau maunui mormunt, cei care incearca sa o interpreteze fie o vad ca pe o alegorie politica aorasului priaat de libertate, fie, pastrind-o intr-o zona mai …’artistica’, gasesc o forma de reprezentare a dragostei platonice.
As fi vrut si as fi putut, daca m-ar fi ajutat mina si nu numai, sa scanez mai mult, dar am mai spus, eu nu sunt specialist si nu am darul de a interpeta liber pe blog, cu pricepere si har, arta sau opera de arta.; uneori, mai indraznesc doar sa o arat atunci cind gasesc ceva ce eu cred ca e mai putin cunoscut sau am … moment din acestea de refugiu prin albume si las mintea sa refac itinerarii cunoscute cindva sau unele imaginare, unde doar ea, imaginatia poate ajunge. Si dorinta pentru acele lucruri…
Un oras caruia un artist, denumit adesea Titan, i-a daruit atit de mult stie sa isi respecte si sa il onoreze pe cel caruia ii datoreaza mare parte din faima si splendoarea sa
Paolo Portoghesi scrie/spune ca printre operele arhitectonice ale lui Micelangelo, Biblioteca Laurentina este cea mai intense si cea (mai) desavirsita.
Biblilotheque Laurentienne - Salle de lecture
Uitati-va, Va rog, daca aveti bunavointa, cei care treceti peste sau pe linga aceasta postare la Sala de Lectura si incercati sa o comparati cu ceea ce cunoasteti fiecare, desigur…
Eu privesc scara din vestibul si amintindu-mi de cuvintele lui Kafka, -‘ atita timp cit nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasi tai care urcă, ele se vor inmulti la nesfirsit’.
Si gindul porneste spre un alt oras pe care niciodata nu cred ca il voi cunoaste pe deplin, chiar daca , printr-o minune, as mai avea sansa sa ajung acolo, in Praga.
în urmă cu… ani, la sfîrşitul unui spectacol frumos, ne-a lovit vestea morţii ei,
peste cîţiva ani, ne-a cutremurat sfîrşitul lui
Mihaela Runceanu & Ioan Luchian Mihalea
sunt capriciile Tale, javră de viaţă, sau este absurditatea din noi ?
Mihaela Runceanu – Zborul vantului
acasă mă aştepta o surpriză : Almanahul Cinema — şi acesta avea să fie ultimul primit
ştiu, este Noiembrie, luna în care, cîndva, ştiam să simt, ştiam să spun şi să ascult poveşti; ştiam că pot să cer orice — aveam totul, aveam şi TIMP
DA! tocmai în această lună mă iau la harţă cu tine
foarte curînd
sa cred ca sunt norocoasa ?
‘Sunt norocos?’ este titlul fimului cu care Tudor Giurgiu este prezent la Festivalul Astrafilm.
Dar nu voi scrie acum nici despre acest documentar, nici despre cel al Miei Telman ‘WE WEREN’T PEOPLE WE WERE NUMBERS… AUSCHWITZ/Nu eram oameni, eram numere … AUSCHIWTZ’ [pe acesta il recomand consilierilor de la Cotroceni, poate ca dupa acest film Domnul Presedinte va lacrima mai putin teatral] si nici despre altele vazute.
Poate o voi face, cindva, de se va putea, pe un site de profil; poate….
[oricum, raceala, vremea urita, sistemul meu imunitar foarte slabit, recomandarile medicului ma obliga sa renunt…. asta e…. deci, nu sunt norocoasa…]
Octavian Paler are un roman caruia i-a pus ca titlu ‘Un om norocos’ (in anul primei editii, soarta romanului nu a fost deloc norocoasa).
Atit cit am eu sa reusit sa observ, este plina blogosfera de opera sa si este foarte bine , cred eu. Ne amintim de el mai tot timpul, dar nu stiu citi se pot bucura ca au avut sansa sa il auda si sa il vada pe viu, sau sa plece de la o lansare de carte cu acea caramida calda sub brat, cu cerneala abia uscata pe prima pagina , cu scrisul celui care, doar in urma cu citiva ani declara intr-o carte-interviu ca ’ lumea in care traim nu este inca asezata; o ducem cum putem, de azi pe mîine, sperind in zadar sa se mai schimbe cite ceva şi in bine’.
DA!—acum pot spune ca am fost norocoasa: eu am avut aceasta sansa!
M-am ferit sa il pomenesc des, pentru a nu mi se reprosa ca ’ma iau dupa altii’, dar am incercat atat, un text din titlurile citorva dintre cartile Domiei sale, aici
Undeva, printre hirtille dau ‚decupajele’ mele vchi am gasit aceasta fraza scrisa sau auzita – nu mai stu exact- : ‚riscul cel mai putin grav pentru in artist este sa traiasca pe o muchie de cutit’ – Octvian Paler.
Eu am avut si am un respct deosebit pentru cei care au curajul sa riste; unii au o vocatie pentru asa ceva si nu cred ca este nevoie sa ai talentul unui artist pentru a iubi riscul sau a trai riscant.
Si cum, incercind sa traiesc invatind mereu sa merg pe sau printre meandre, am fost nevoita sa ma sprijin de certiduini, desi acestea s-au dovedit adesea mai subrede si mai nesigure decit iluzia unei bare de sticla intinse de o mina firava,
ei bine,
acum risc si provoc eu viata asta: daca ea nu a obosit, eu am obosit sa tot trec sau sa ard etape si incercari; de data asta va fi care pe care !
Si daca mîna ma va ajuta si voi reusi sa tastez cit de cit inteligibil, voi explica,aruncind, aici, pe blogul meu toate intrebarile la care pina acum nu am primit vreun raspuns si se pare ca nici nu voi primi – si eu si Timpul fiind grabiti, fiecare in felul sau, dar numai unul impotriva celuilalt.
Cind vezi doar partea grava si serioasa a lumii si raceala, dar si noroiul care te ating fizic, parca simti nevoia si de altceva;
am cautat in mine si nu am gasit nimic;
pina revin deseara, tarziu, de la film (daca ma lasa vremea si nu numai….) Va las asta
multi poate isi reamintesc, altora, sper sa le placa
O zi buna tuturor!
există posibilitatea realizării unor filme în care demonstraţia vizuală poate să fie mult mai percutantă decît zeci de dosare cu informaţii pe care omul nu mai are timpul fizic să le parcurgă.
— spune Laurenţiu Damian într-un interviu.
Iar în cele trei (pentru mine doar două), încercînd să vei, să ’prinzi’ c ît mai multe şi cît mai multe din oferta variată şi valoroaă ape care o oferă Festivalul de Film de la Sibiu, ai satisfacţia pe care ţi+o dă ccunoşterea şi înţelegereaa fie mai bine decît ştiaai, fie dintrr-o altă perspectivă.
Lumea este mare şi are atîtea înfăţişări, dar se confruntă cu aceleaşi probleme,deşi ele par total diferite.
De la chipurile luminoase de ale copiilor care au umplut sala de proiectie încă din prima zi a festivalului, ei fiind cei mai harnici , bucurîndu-se cu mirare curioasă sai veselă, dar cu o atenţie pe care am dori-o mai des la cei mai mari, ei au descooperit că au în fiecare colţ al acestei lumi un posibil prieten.
Inspiraţia organizatorilor, cred eu, s-a dovedit şi în alcătuirea programului zilnic şi sper să rămîn cu această impresie pîna în ultima zi a festivalului.
Astfel, după figurile sau ’ personajele’ din ’Dimineţile copiilor’ au apărut alte pesonaje, copii sau adulţi.
Daca Dado,( din LOST IN TRANSITION /RĂTĂCIŢI ÎN TRANZIŢIE- regia HOM VANDER BEKEN, Finlanda)
un copil născut în Croaţia cunoaşte drrama războiului şi a stămutării în alt oraş, cînd înă nu s-a a vindecat durerea unui suflet de copil ai carui părimţi pleacă în străinătate tocmai pentru ca lor să le fie mai bine în viitor,fără să se gîndească, probabil, la sufletele încă prea fragile pentru a înfrunta singure greutăţile zilei şi nepăsarea semenilor, rămînind, astfel, pentru toată viaţarărcit într-o lume căruia atîtt războiul , cît şi cauzele care l-au produs au spulberat o lume întreagă cu repere de valori, cu tot.
Soluţii salvatoare pentru alţi copii abandonaţi sau fugiţi de acasă, se caută şi în filmul GANDHI’S CHILDREN /COPIII LUI GANDI , regia David MacDougall, Australia, dar adesea virtuţile statului de garant se dovedesc neputincioase în faţa nevoilor tot mai numeroase ale unor copii.
Într+un stat totaltar, precum este Turkmenistanul ,din filmul regizorului finlandez Arto Halonen,SHADOW OF THE HOLY BOOK/ LA UMBRA CĂRŢII SFINTEm, copiii sunt obligaţi să înveţe Cartea Sfîntă, cea pe placul stăpînului dictator, cu complicitatea mai mult sau mai puţin tacită a marilor puteri; ca o părere personal, nu ştiu dacă trebbuie să mă bucur sau nu, că în acest film, unde se vîd imagini din multe ţări europene, România lipseşte.
Cînd ajungi, absolut din întimplare, la filmul Enduring Life / Preţul Fiecărei zile, regizat de către Brechtye Boeke, din Olanda, unde totul, viaţtaa familiei trecutee de prima tinereţe, chiar şi fiii, pare sau chiar este încremenită in obiceiuri respectate de cu o fidelitate şi cu o stricteţe, care, mie, oricît de frumos e făcut filmul, cu dialoguri fireşti şi imagini de o lumina pe care mulţi operatori cre că şi-ar dori-o, ei bine, mie mi-a lasat o stare nu tocmai confortabilă, aşa cum se simte în film.
În schimb, mi-ar fi este foarte greu să răspund dacă aş fi întrebată care film aş prefera dintrediuă filme anume: cel ukraineano-chilian, Absenţa, în regia lui Ricardo Green (film din care am pierdut primele 10 munute…), unde experienţa trăită de o menajeră sau clipele ei de reflexie asupra vieţii oamenilor printre care trrăieste şi trăim, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuti , îţi lasă pe retină cîteva imagini greu de uitat, dar şi propria sa ‚’concluzie’ asupra vieţii, atît de frrumos exprimată, încît te întrebi ce o fi dincolo sau sub statutul de menajeră;
Celălalt film este THE CROSS , de Anna Tokareva, Russia, un film trecut la categoria studenţi, dar în care se recunoaşte foarte uşor în tot şi toate, şcoala rusă de film…
Şi ne amintim cu resemnare asemenea Nataşei din acest film, că fiecaare avem de purtat o Cruce şi ne rugăm împreună cu ea să fim în stare să ne acceptăm Cucea.
(auzind, parcă, în acelaşi timp, cuvintele menajerei din Asenţa: ‘oamenii trăiesc mai mult sau alteori mai puţin’
Desore ceea ce am resit să văd în această zi de miercuri (textul l-am început la 23:50), dar şi despre bucuria de a-l regăsi pe Tudor Giurgiu ca regizor, întrr—un film despre condiţia romilor nu în altă parte, ci aici, la şi printre noi,
Dacă interesează pe cineva, în curînd …
Mai sunt multe, f multe de văzut, iar eu acum, nu prea mă impac cu vremea şi cu timpul…
Astăzi incepe la Sibiu cea de-a X-a ediţie a Astra Film Festival, dedicată împlinirii a 20 de ani de film documentar în România, care se va desfăşura între 26 octombrie şi 1 noiembrie. Programul e bogat, variat si bine structurat ,cred eu, deocamdata.
şi pentru că mă grăbesc las acum un fel de ‘mostră’, care este, de fapt, un fragment dintr-un articol preluat din cotidianul judeţean Tribuna
| DOCUMENTARIES FOR CHILDREN DOCUMENTARE PENTRU COPII |
|
| „All grown-ups were once children – although few of them remember it.” These words preface the fantastic voyage of Saint-Exupéry’s Little Prince, who leaves his house-sized planet to see what the rest of the universe is like. While recollecting our own childhood years, we did not forget those who are children now. ASTRA FILM FESTIVAL 2009 offers a national premiere: GOOD MORNING, WORLD!, a programme of documentaries for children. |
|
| Same as the Little Prince, the kids will visit other „planets”, and find out about the lives of kids their age in the USA, Senegal, Mexico, Finland, Japan, Morocco, Cambodgia, and India. Elementary school kids will see a selection of films, and then make drawings about what they have seen. It will be a singular experience for the festival’s youngest audience. As for the grown-ups, they will, perhaps, remember the time when they could see an elephant inside a boa constrictor behind the shape of a plain hat. „Toţi adulţii au fost candva copii – deşi puţini dintre ei îşi amintesc.” Aceste cuvinte prefaţează călătoria fantastică a Micului Prinţ al lui Saint-Exupéry, care pleacă de pe planeta sa de dimensiunea unei case pentru a vedea cum este restul universului. În timp ce ne aducem aminte de proprii noştri ani ai copilăriei, nu i-am uitat pe cei care sunt copii acum. FESTIVALUL DE FILM ASTRA 2009 oferă o premieră natională: DIMINETILE COPIILOR, un program de documentare pentru copii. La fel ca Micul Prinţ, copiii vor vizita alte „planete” şi vor afla despre vieţile copiilor de vârsta lor din Statele Unite, Senegal, Mexic, Finlanda, Japonia, Maroc, Cambogia, şi India. Copiii de la şcoala primară vor vedea o selecţie de filme şi apoi vor face desene despre ce au văzut. Va fi o experienţă unică pentru audienţa cea mai tânără a festivalului. În ce-i priveste pe adulţi, ei îşi vor aduce aminte de timpul când puteau vedea un elefant înghiţit de un şarpe boa privind o simplă pălărie.
( clipul l-am ‘preluat’ eu de pe youtube, din condiţii /cerinţe de soft aflate în mare şi acută criză de timp) |
|
| HOME AWAY FROM HOME , Marika Väisänen, Finland | |
| PALNA’S DAUGHTERS , Kiti Luostarinen, Finland | |
| LES PETITS MATINS DU MONDE (serie): episodes Senegal, USA, India, Japan, Mexico, Finland, Cambodgia, Morocco, from the series by Charles-Antoine De Rouvre, France | |
ales mai mult sau mai puţin întîmplător, sper să Vă placă
tuturor celor care trec cu mouse-ul sau cu gîndul pe aici, le doresc un sfîrşit de săptămînă frumos!
tot de pe vremea cînd aveam timp şi bunul obicei de a ’decupa’ frînturi din ziare şi reviste …]
La vremea cind apar aceste rînduri, Gabi Dobre si Adriana Istodor negociază probabil cu Sf. Petru punctajul pentru primul lor interviu cu Dumnezeu. Eufemistic – putem spune că „au plecat putin“, dar malţios trebuie să recunoastem că s-au săturat de-o lume care nu le-a apartţnut lor, tinerelor generaţii, ci posesorilor de feude publicistice, acareturi numite simandicos „publicatii“.
Pe forumul de pe Internet al breslei s-au facut dese apeluri pentru sustinerea morală şi materială a celor doi, smulgindu-se chiar o sumă consistenţă din visteria guvernului, asta la presiunea celor mulţi – a căror semnătură a fost si este omonima cinstei, acurateţii, responsabilităţii. Tinerii colegi jurnalişti au facut tot ce omeneşte era posibil.
(…)
Au fugit la Fundeni să doneze grupa de sînge cerută, au renunţat la cîteva drepturi de autor pentru semenii lor in suferinţa, au strigat în pustiu „Ajutor!“, raminindu-le doar dreptul la lacrimi pe morminte.
Jurnalistii tineri si-au strigat neputinţa in fata morţii. Rudele şi-au stors ultimele lacrimi. Autorităţiile au trimis coroane. S-au publicat ferpare, în spaţiile dedicate editorialelor, spaţiu din care – de obicei – samsarii de presî mai ciugulesc de-o friptură.
În acelasi timp, jucătorii de valoare ai tinerei generatii, oameni nemistuiţi de temerile „de dosar“, nu au unde să scrie. Locurile neprihăniţilor sunt demult ocupate. Mai precis, nu s-au scos încă la concurs. Şi nici marii investitori nu au de unde să-i cunoască. Nu apar la televizor.
Pînă la curăţenia din sufrageria Clubului, Adriana Istodor a plecat puţin sa vestească îngerilor ca pe pămînt a mai rămas ceva curat.
Ziaristii morti sint mai buni decit cei vii – Marius Ghilezan ( iulie 2005)
Preluat dintr-un interviu dat de Mugur Isărescu lui Tiberiu Papahagi „El speră să-şi facă un restaurant cu gândul că va bea gratis, fără să se gândească cum îşi va aproviziona unitatea în luna următoare”
- Cotidianul din 27-28 iunie 1998-
Observaţia lui Belu Zilber : „La noi comunismul este o combinaţie de stalinism şi Caragiale”;
Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint (Montesquieu);
şi un fragment dintr-un interviu citit ieri, care mi-a plăcut mult ; l-am recitit de cîteva ori — este viziunea unui tînăr scriitor asupra societăţii în care trăim .
eu l-as fi numit astfel : ’ Cînd politicienii se distrează, scriitorii trăiessc, observă şi analizează lucid’
Intectualul are doar două variante, n-are altele de ales. Fie eşti în exil (interior, geografic) faţă de Putere, fie eşti „intelectual de curte“. Mai mult, orice discurs intelectual trebuie să-şi asume riscuri. Dacă nu sînt riscuri în ce scrii, acele rînduri nu mai sînt discurs, sînt marfă. Între a vinde castraveţi, BMW-uri şi texte nu mai există nici o diferenţă.
- interviu cu Vasile ERNU-
Aveam în mînă o gutuie: o primisem de la prieteneul meu bun si frumos la suflet, de la cel cu care am cunoscut bucuria jocului, durerea juluiturilor pe genunchi şi în ultimii ani amărăciunea dezamăgirilor de tot felul. Părea că nimic nu se schimbase: nici casa mare, veche,frumoasă cu vernada , unde nu am înţeles niciodată cum pot atitea flori, să îşi găsesască loc, nestingherite, atîtea flori, nici curtea mare, cu iarbă deasa, aşa cum parcă nici sufletul oamenilor ce locuiau acolo nu părea a fi atins de vreme şi nici de vremuri. Ridicasem puţin mîna să privesc mai bine gutuia - era galbenă, fără nici o pată pe ea şi mă întrebam dacă ea a împrumutat ceva din lumina soarelui de toamnă blîmdă şi aurie ori ceva din interorul ei tranpare şi itradiază acel auriu pe care il împrăştia în juru-i. Am lipit-o o clipă de obraz ca să mă incălzesc – ştiam că ea, acum are o căldură mai mare decît a mea.
Din spate, am auzit un glas îngînînd un cîntec cunoscut:
galbenă gutuie,
dulce, amăruie…
şi cum nu puteam auzi acum, mai ales acum cîntecul si versurile atît de…, l-am oprit cu o intrebare:
- De ce ai rupt-o din pomul ei ?
- Nu am rupt-o eu, a căzut ea, singură.
- Aşa, cu codiţă şi cu frunză cu tot ?
- Ba da, chiar aşa mi-a răspuns cu zîmbetul din copilărie, mijînd ochii.
- E atît de frumoasă! E perfectă…
- De ce nu o mănînci?
- E prea tare cum să o mănînc?
- Îţi aduc un cuţit şi o farfurie.
- Să nu fie prea ascuţit.
- Nu, nici o grijă, oricum nu are cum să fie mai ascutit decît vorbele tale,uneori.
- Uiti că eu am simţit o alta lamă care taie nemilos şi sigur, făra să curgă sînge.
- Merg să îti aduc nişte dulceaţă, tot de gutui.
- Nu, multumesc, nu mai sunt obişnuită cu delicatess-uri.
Am privit gardul de la intrarea în curte şi mi-am dat seama că lumea de dincolo de acea firească împrejmuire, nu îmi mai apărea nici mai mare, nici mai bună decît cea în care încercasem cîndva să mă refugiez şi nici faţă de cea care mă aşteaptă în curînd.
Nu ştiu cînd a plecat şi nici cînd a apărut din noi. Ţinea în mîini, pe o hîrtie groasă, castane coapte, calde, aproape fierbinţi:
- Poate că acestea îţi mai plaac, incă… Ia şi gustă, măcar..
- Încă sunt prea calde şi sunt nedesscojite.
- Au coaja usor crăpată, altădată iţi plăcea să le scoţi tu sîmburele cald.
- Era cindva, acum m-am lenevit.
- Acum ai obosit. Se vede.
- Am devenit leneşă!
- Bine, fie precum spui. Le las aici.. am ceva de rezolvat şi mă întorc să sporovăim la o cană cu vin .
- Să fie cu scorţişoară.
- Am înţeles.
Am privit din nou gutuia: “eşti atît de frumoasă, nu aş putea să gust din tine; mi-ai luminat în fiecare an nopţile şi m-am împrospătat în fiecare dimineaţă de iarnă în aroma ta; acum… “ “ fii liniştită, mă vei simti, oriunde te vei afla” “dar tu ştii, doar tu ştii că este ultima mea toamnă”
Se auzi glasul unei femei :
- Haideţi, grăbiţi-vă la masă, am gătit o mîncare de gutui!
Am mai privit încă o dată bulgărele de lumină cuprins cu mîinile mele, apoi, ridicînu-mă, am aşezat gutiia pe pervazul verandei şi m-am îndreptat spre casă. Am întors capul şi i-am zîmbit : “eşti frumoasă” ” şi zîmbetul tău e frumos, zîmbeşte! Hai, incearcă ! “
zilele trecute am scris o frază nu tocmai ’onestă’ (de şi pt mine):
par ivyparisnews.com
alăturam acolo numele Simonei de Beauvoir alaturi de cel al două dintre scriitoarele de succes ale literaturii americane de un anumit gen mai … comercial.
Căutînd un răspuns la o aşa-pretinsă temă — condiţia autorului şi raportul dintre viaţa sa şi ceaţia acestuia, am luat cartea Memoriile unei fete cuminţi, însă, întîlnind o frază trimitere către Forţa lucrurilor (La Force des Choses), am sunat şi am rugat un prieten (sursă sigură) să îmi împrumute şi mie tomul de hăîrtie printată în format pdf; am sacrificat o noapte şi o zi, dar nu regret — nu am de ce, dimpotrivă.
Şi din absurdul şi ricolul cotidian am ajuns în existenţialism; aparent, nu e prea mare saltul…. aparent , doar!
Recunosc, a trebuit la început să constat dezamăgită cît de mult am pierdut din obişnuinţa de a citi mai mult decît un ziar on-line în franceză… dar satisfacţia lecturii este înzecită.
Este cartea unei femei ajunse la maturitate care nu doar asistă la jocul unor lucruri- forţe din afara sa : timpul, istoria, viata, moartea, dar le şi înţelege cu luciditate, ca apoi să le redea în maniera sa proprie.
Aici găsim memoriile unei femei instruite, cu o inteligenţă care aproape că sperie uneori, care vede şi vorbeşte şi scrie despre viaţă fără pudoare tîmpă, fără prejudecăţiile vremii sale, dar şi fără acele stridenţe carnale care la alţii parcă vor să scoată în evidenţă instictele animalice din om.
Ceeea ce pe mine m-a impresionat nu este ironia cu care priveşte propria sa viată, ca pe un ’drόle d’objet’, nici refuzul suficienţei mic-burgheze, sau refuzul unei conduite excesiv controlate. Ceea ce consider eu a fi‚ ’cîştigul’ meu cel mare, preţios din acestă carte este sau sunt portretele inedite, foarte imane, aprpape de a ’desfiinţa’ imaginea mitică a acestora: Sartre, Camus, Hemingway.
Poate voi reveni asupra lor… aş vrea.
Pentru acum, reţin doar ideea din finalul acestor memorii scrise de cea care, peste ani, nu va mai crede că lumea poate fi cuprinsă în propria sa experienţă:
’vieillir c’est se définir et se réduire’
Oare doar atît?
Şi chiar dacă citim doar Toti oamenii sunt muritori sau Memoriile unei fete cuminţi, la sfîrşitul lecturii, rămîi cu cu convingerea că există, totuşi, un sens în aceată lume care pare că îşi pierde orice sens
Stiu, nu am’dezvoltat’ ideea de la care am pornit, dar sper să încerc în curînd această ’aventură’ a mea (este o provocare personală, sau o auto-provocare)
[dar pînă atunci, am primit un semn al toamnei alungate prea devreme şi vrau să îl simt]
comentarii recente