am găsit mai demult cîteva clipuri cu poezie, dar cum nu am reuşit, îmcă, să le prelucrez, celor care vor să le ‘asculte’ le cer scuze, rugîndu-i să dea click pe cele două mari nume
( o exprimare pt care nu voi putea să mă
ruşinez înde-ajuns…)
sper, totuşi, ca unora să le placă
pentru că mîna încă nu vrea să maă lase să tastez şi nicio să scriu, pentru că încă mă răfuiesc cu o anume javră (cam de mult timp, e adevărat, una dintre noi, tot va obosi cîndva! ), pentru că lumea asta în care incerc să mă mai mişc este prea zbuciumată, prefer să visez că îl aştept pe Moş Nicolae care îmi va aduce toate cărţile şi filmele pe care le văd pe rafturi şi pe care nu le pot avea şi o nuieluşă pe care să o pun ca semn de carte în DEX,
pentru că eu sper că după ce va trece Moşul şi pe la mine, cuvintele îşi vor recăpăta din nou puterea lor adevărată şi voi şi eu înţelege sensul adevărat al unora pe care acum mă cam feresc să le folosesc: respect, decenţă, omenie, solidaritate, curaj, speranţă
sau unele expresii: bun-simt, grija faţă de om, obligaţia de fi inteligent, reprimarea memoriei, grija faţă de om,un trai civilizat
pentru că nu mai vreau să îmi fie frică de nimeni şi de nimic!
pînă atunci, prefer să visez ca în ’visele copilăreşti’sau să rămîn asemeni calului la care se gîndeşte
ariciul creat de A Batalov (aici sunt atinsă ca de o torpilă care a topit tot în afară de acele ‚sinapse’ cu care SIMT aşa ceva) şi pe care mi l-a lăsat de Dulcedeea .
În rest, cum totul este şi rămîne doar retorică, poate cînd noi toţi vom fi mai calm(aţ)i, cu ceva mai mult timp pentru lectură şi nu numai, poate pentru a compara ceea ce mulţi pretind că ar avea , iar alţii chiar au şi stăpînesc retorica, în timp ce foarte puţini, caare preferă să rtacă au şi acel ceva din spatele ei, prefer să citesc un articol care nu cred că se pretinde a fi o recenzie, deşi nu prea des o asemenea lectură lasă asemenea satisfacţii sau mă reîntorc, pentru a nu ştiu cîta oară, la o carte dragă sufletului meu- Sfidarea retoricii scrisă de Eugen Simion.
… pînă atunci, ’să schimb registrul’ ? nu cred că reuşesc, dar încerc mai sus
şi încep să îl aştept pe Moş Nicolae
între timp, poate reuşesc să visez
Speranţă ….. dezamăgire
şi
milă
(resentimentul nu se mai simte)
[aş fi putut scrie ca ‘titlu’ sentimente electorale, dar….]
——————————————————————————————-
I've been trying to get this image for years. But since it so rarely snows by Jesse Young
Era într-un sfîrşit de săptămînă din noiembrie 1989, cînd beneficiam de ceea ce se numea pe atunci ’săptămîna de lucru redusă’, adică, aveam ziua de sîmbăta liberă şi eram tineri, fragezi voioşi, aşteptînd pe un peron al unei gări din provincie trenul care să ne ducă într-o minivacanţă la Sinaia. Nu îmi amintesc dacă era frig sau cald, dar îmi amintesc altceva : că printre glume şi alte vorbe spuse atunci cu nerăbdarea de a simţi aerul de munte, am început să observăm că noi şi cei care veneau /ajungeau după noi în gară, contrastam oarecum cu figurile celorlalţi călători sau pasageri-trecători de acolo, pe care încremenise o crispare care nu ştiam dacă era nedumerire, neînţelegere sau spaimă; unul dintre noi, mai curios, deh, ale tinereţii nebune vicii sau virtuţii…, avea să ne lămurească cîteva minute mai tîrziu, după ce întrebase în felul său, în dreapta, în stînga, in nord-est şi sud-vest:— cu puţin timp în urmă fusese ridicat de către doi ofiţeri în civil un băiat despre care circula zvonul că protestase prin manifestele pe care le împrăştia, împotriva regimului. Despre acel băiat, eliberat pe 22 Decembrie avea să se amintească într-un interviu în presa din primele luni de după Revoluţie; şi cam atît ştiu despre acel băiat.
Bine’nţeles că a venit trenul, că am băut toată cafeaua cu năut, care ar fi trebuit să ne ajungă pînă seara, cel puţin, că după ceva neînţelegeri cu cazarea, rezolvată printr-o sumă de lei adunaţi de la fiecare dintre noi, am uitat de toate neplăcerile (necazurile nu intraseră încă în viaţa noastră), ne-am bucurat de tot ceea ce bne oferea staţiunea şi îmrejurimile; îmi voi aminti mereu că a doua zi, Duminica, cei 15 sau cîţi km sunt exact pină la Pîrîul Rece, străbătuţi pe jos au fost răsplătiţi de surpriza colosală de vedea pe viu Holograful acelor ani, că am dansat, că am băut cafea adevărată şi că am găsit table mari (normale, de fapt) de ciocolată, că unii au avut şansa, norocul, chiar, să plece cu un autograf…
Seara, am plecat spre casă, eu oprindu-mă la Braşov, pentru două zile, programul, aranjat din vreme, permiţîndu-mi acest lux. Am nimerit în Braşov în ajunul zilei de 15 Noiembrie: ştiam că prudenţa trebuie să fie maximă în acele zile la doi ani de la ceea ar fi putut să fie pentru români o cotitură de destin, dar nu a fost să fie…; într-o staţie de troleibuz am întrebat în şoaptă pe un prieten vechi cum se justifică pentru oameni prezenţa miliţienilor şi a bastoanelor din mîinile lor, o imagine care mi-a rămas atît de puternic fixată pe retină, încît îmi revine mereu cu diverse ocazii, fie că e vora de lectură, de film sau de viaţa reală, cît se poate de reală.
Aş putea să amintesc, să scriu despre un telefon de la un prieten de suflet: ’le-au găsit’… ’cum? Cînd ?’ — erau nişte schiţe de manifeste lăsate din neglijenţă sau din grabă pe măsuţă, dar despre acestea, cît şi despre ceea ce a făcut acest tînăr bărbat cam ‚rebel’ —- şi care a riscat mult mai mult decît oricare dintre grupul nostru de prieteni– nu îmi permit să o fac fără acordul său.
Acum, în timp ce ascult la TV discursul Domnului Preşedine la un miting electoral -hmmm, în apropiere- aceleaşi fraze pe care deja le ştiu, mă gîndesc că în acel an, peste o lună, la ora 5 dimineaţa aveam să aud la Radio Europa Liberă primele informaţii despre ceea ce se întîmpla la Timişoara; acum, îndrăznesc să mă întreb şi să îmi răspund singură că poate nu a fost chiar întimplător— este desigur, doar în imaginaţia mea; nu cred în scenarii sau/şi scenarite, dar în coincidenţe, uneori, da…
iar peste o saptămînă suntem chemaţi şi ar trebui să mergem la vot ; nu este obligatoriu, dar cred că cei care vor si cer ceva de la societate şi de la conducătorii săi, eu cred ca trebuie să îşi exercite acest dreept.
Şi va veni un alt 22 , în Decembrie….
Cred că depinde de cel din Noiembrie dacă vom şti să respectăm ziua fără de care, poate, nici accesul nostru în universul blogosferei nu ar fi fost atît de uşor .
Keeping all the stories.... by Pnina Evental
O filă întoarsă … un foşnet… o veste … ce este … devine… rămîne
o simplă poveste
[nu te-ai refăcut pe deplin, vrei să cuprinzi totul între cîteva pagini;
eşti cea mai frumoasă poveste]
Celor care trec pe aici si care s-au obisnuit cu mine, le MULTUMESC cu recunostiinta
si îi rog sa nu lase/ sa nu scrie vreun comentariu.
Imi va fi mai usor sa cred ca ma voi intoarce mai curind decit sper, impreuna cu colinde si povesti frumoase gasite intr-un anume sipet
Am recunoscut nu doar o data ca nu am simtul umorului.
iar la leapsa primita de la Andrei (Adc), am scris ca eu nu am putut sa rid la filmele cu Charlot sau la cele cu Stan si Bran; atunci, din lipsa de timp,, nu am mentionat ca motivele sunt cu totul diferite ; pe Charlot il iubesc, la ceilalti am reusit doar pentru citeva luni, cred, sa ma uit –copil pe aunci- cel mult amuzata…
[poate vinovate sunt cartile Dlui I D Suchianu….]
una dintre primele postari de pe blog are ca ‘inspiratie’ un filmulet cu Charlot
El, da, a reusit ‘sa smulga vietii acel semn pe care moartea sa nu i-l poata rapi’
Eu nici macar un blog de care sa fiu eu insami multumita nu am reusit.
pentru încheia ziua cît de cît… , scotocesc printr-o memorie vinovată
On ne peut pas bien vivre en sachant que l’homme n’est rien et que la face de Dieu est affreuse.
Qu’est-ce que le bonheur sinon l’accord vrai entre un homme et l’existence qu’il mène ?
—————————————
Arta ni s-a dat pentru a birui o soartă dificilă…. Invăţăm din ea mecanismul vieţii, al destinului.
eu nu am reuşit – se pare –să învăţ nimic
ci una care, poate şi-ar fi avut rostul sau locul mai potrivit altă dată, dacă ceva anume, întîlnit undeva, aici, în blogosferă, pe un blog care mie îmi place mult, nu mi-ar fi amintit de o realitate pe cît de dură, cu atît mai mult aducătoare de nelinişti
nu mi-ar fi amintit deceeea ce repetam doar in
Nicolae Labiş - din Albumul Memorial editat de revista Secolul 20
gînd în urmă cu douăzeci de ani şi care se vor, se cer, parcă, a fi rostite răspicat acum, pentru a alunga temerile care devin tot mai acut simtite,în condiţiile în care minciuna, răutatea şi impostura devin tot mai agresive şi ameninţătoare;
speram -şi încă mai sper- ca Timpul să mă lase să scriu un gînd/rînd despre cel care credea că “s’a născut într-o zodie bună”, dar priveşte de-acolo, de sus ‘ împietrit şi mut’, încercînd să înţeleagă ‘o clipă neînţelesul grai/ plin de jalea unui veac trecut
Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
Cu o zi inainte de a fi nevoita sa iau pauza la ‘bloggerit’ pe unul dintre bloguruile care imi lasa mereu o stare de bine, am zarit o sculptura de Michelangelo.
Intr-una din zilele care au urmat, am citit citeva dintre poeziile sale:
132
Cind tot trecutul meu imi vine-n minte,
şi mie des imi vine,
o, lume falsa, imi dau seama bine
cum rataceste omeneasca ginte:
simţirea ce consimte
momelii si plăcerilor desarte,
aduce siesi o durere grea.
Azi stiu, c-am încercat-o mai-nainte,
cum tu promiti in parte
odihna ce n-o ai in zestrea ta
şi nici n-o vei avea.
Mai greu batrinul mintuirea stie,
decit cel care piere in pruncie.
Traducere de C. D. Zeletin
si mi s-a facut dor de unul dintre orasele dragi sufletului meu, unde nu stiu cind si daca voi mai ajunge… Florenta, orasul, care, oricit de ciudat ar parea, mie imi aminteste cel mai bine de Michelangelo. Pentru mine este foarte greu sa spun ce inseamna, cum simt sau ceeea ce imi place mai mult : imi este greu sa aleg ceva anume, dintre atitea locuri pentru care frumosul – ca adjectiv, dar si ca substantiv- cuprinde totul; intre Palatul Medici-Riccardi si Dom, intre Galeriile Palatina sau /si Uffizine sau si Biserica San Marco, intre Palatul Pitti si Biserica S Miniato al Monte.
Am luat de pe raft albumele aduse de acolo si am lasat gindu’mi si sufletul’mi, deopotriva sa alunnece, sa isi gaseasca linistea in Santa Maria del Fiore, sau sa priveasca riul Arno de pe unul dintre poduri.
Oricit ar parea de curios, pentru mine accesul in farmecul Florentei inseamna sau se face prin acea poarta de la Baptiserium
Unde nu ma voi indoi de adevarul acelei porti a Paradisului sau inspre Paradis, cum a definit-o Michelangelo, si nu ma voi incumeta vreodata la mai mult de o aminti, eu nevind suficiente cunostiinte teologice si nici artistice pentru a o interpreta fata de altii;
de fiecare data cind o pivesc, parca o inteleg altfel.
Si cum gindul meu a ajuns in aceste zile in Toscana datorita lui Michelangelo, ma voi opri doar la citeva dintre acele imagini din albume si carti sau vederi/ ilustrate care mi-au reamintit de el. Si am ales sa scanez unele mai putin ‘popularizate’/mediatizate, dar nu cred ca mai putin cunoscute (asadar, cele create in perioada sederii sale in Florenta):
La Muzeul National Bargello
Madone a l'Enfant - Tondo Pitti
se afla aceasta lucrare executata la cererea lui Bartolomeo Pitti.
Rasfoind albumele am revazut o lucrare de care, sincer, eu uitasem ca am vazut-o cindva:
Se pare ca aceata sculptura in marmura, considerata a fi una dintre cele mai incifrate opera ale artistului, este destul de disputata si controversata atit in ceea ce priveste scopul si destinati ei gindita de catre artist, cit si ca interpretarea temei sau/si a mesajului: astfel, daca unii considera ca ea ar fi fost executatapentru fatada Bisericii Saint-Laurent din Florenta, iar altii considera ca ar fi destinata sau maunui mormunt, cei care incearca sa o interpreteze fie o vad ca pe o alegorie politica aorasului priaat de libertate, fie, pastrind-o intr-o zona mai …’artistica’, gasesc o forma de reprezentare a dragostei platonice.
As fi vrut si as fi putut, daca m-ar fi ajutat mina si nu numai, sa scanez mai mult, dar am mai spus, eu nu sunt specialist si nu am darul de a interpeta liber pe blog, cu pricepere si har, arta sau opera de arta.; uneori, mai indraznesc doar sa o arat atunci cind gasesc ceva ce eu cred ca e mai putin cunoscut sau am … moment din acestea de refugiu prin albume si las mintea sa refac itinerarii cunoscute cindva sau unele imaginare, unde doar ea, imaginatia poate ajunge. Si dorinta pentru acele lucruri…
Un oras caruia un artist, denumit adesea Titan, i-a daruit atit de mult stie sa isi respecte si sa il onoreze pe cel caruia ii datoreaza mare parte din faima si splendoarea sa
Paolo Portoghesi scrie/spune ca printre operele arhitectonice ale lui Micelangelo, Biblioteca Laurentina este cea mai intense si cea (mai) desavirsita.
Biblilotheque Laurentienne - Salle de lecture
Uitati-va, Va rog, daca aveti bunavointa, cei care treceti peste sau pe linga aceasta postare la Sala de Lectura si incercati sa o comparati cu ceea ce cunoasteti fiecare, desigur…
Eu privesc scara din vestibul si amintindu-mi de cuvintele lui Kafka, -‘ atita timp cit nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasi tai care urcă, ele se vor inmulti la nesfirsit’.
Si gindul porneste spre un alt oras pe care niciodata nu cred ca il voi cunoaste pe deplin, chiar daca , printr-o minune, as mai avea sansa sa ajung acolo, in Praga.
în urmă cu… ani, la sfîrşitul unui spectacol frumos, ne-a lovit vestea morţii ei,
peste cîţiva ani, ne-a cutremurat sfîrşitul lui
Mihaela Runceanu & Ioan Luchian Mihalea
sunt capriciile Tale, javră de viaţă, sau este absurditatea din noi ?
Mihaela Runceanu – Zborul vantului
acasă mă aştepta o surpriză : Almanahul Cinema — şi acesta avea să fie ultimul primit
ştiu, este Noiembrie, luna în care, cîndva, ştiam să simt, ştiam să spun şi să ascult poveşti; ştiam că pot să cer orice — aveam totul, aveam şi TIMP
DA! tocmai în această lună mă iau la harţă cu tine
foarte curînd
sa cred ca sunt norocoasa ?
‘Sunt norocos?’ este titlul fimului cu care Tudor Giurgiu este prezent la Festivalul Astrafilm.
Dar nu voi scrie acum nici despre acest documentar, nici despre cel al Miei Telman ‘WE WEREN’T PEOPLE WE WERE NUMBERS… AUSCHWITZ/Nu eram oameni, eram numere … AUSCHIWTZ’ [pe acesta il recomand consilierilor de la Cotroceni, poate ca dupa acest film Domnul Presedinte va lacrima mai putin teatral] si nici despre altele vazute.
Poate o voi face, cindva, de se va putea, pe un site de profil; poate….
[oricum, raceala, vremea urita, sistemul meu imunitar foarte slabit, recomandarile medicului ma obliga sa renunt…. asta e…. deci, nu sunt norocoasa…]
Octavian Paler are un roman caruia i-a pus ca titlu ‘Un om norocos’ (in anul primei editii, soarta romanului nu a fost deloc norocoasa).
Atit cit am eu sa reusit sa observ, este plina blogosfera de opera sa si este foarte bine , cred eu. Ne amintim de el mai tot timpul, dar nu stiu citi se pot bucura ca au avut sansa sa il auda si sa il vada pe viu, sau sa plece de la o lansare de carte cu acea caramida calda sub brat, cu cerneala abia uscata pe prima pagina , cu scrisul celui care, doar in urma cu citiva ani declara intr-o carte-interviu ca ’ lumea in care traim nu este inca asezata; o ducem cum putem, de azi pe mîine, sperind in zadar sa se mai schimbe cite ceva şi in bine’.
DA!—acum pot spune ca am fost norocoasa: eu am avut aceasta sansa!
M-am ferit sa il pomenesc des, pentru a nu mi se reprosa ca ’ma iau dupa altii’, dar am incercat atat, un text din titlurile citorva dintre cartile Domiei sale, aici
Undeva, printre hirtille dau ‚decupajele’ mele vchi am gasit aceasta fraza scrisa sau auzita – nu mai stu exact- : ‚riscul cel mai putin grav pentru in artist este sa traiasca pe o muchie de cutit’ – Octvian Paler.
Eu am avut si am un respct deosebit pentru cei care au curajul sa riste; unii au o vocatie pentru asa ceva si nu cred ca este nevoie sa ai talentul unui artist pentru a iubi riscul sau a trai riscant.
Si cum, incercind sa traiesc invatind mereu sa merg pe sau printre meandre, am fost nevoita sa ma sprijin de certiduini, desi acestea s-au dovedit adesea mai subrede si mai nesigure decit iluzia unei bare de sticla intinse de o mina firava,
ei bine,
acum risc si provoc eu viata asta: daca ea nu a obosit, eu am obosit sa tot trec sau sa ard etape si incercari; de data asta va fi care pe care !
Si daca mîna ma va ajuta si voi reusi sa tastez cit de cit inteligibil, voi explica,aruncind, aici, pe blogul meu toate intrebarile la care pina acum nu am primit vreun raspuns si se pare ca nici nu voi primi – si eu si Timpul fiind grabiti, fiecare in felul sau, dar numai unul impotriva celuilalt.
comentarii recente