EL, Timpul, joacă (și) așa

 

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Şi el îmi răspunde c-un sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.
Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

versuri de Adrian Păunescu

și totuși, va fi tot o remiză, acolo, dincolo de …, de ce anume?, de o altă viață, desigur

am revenit la portul de plecare,cu doruri atârnate de catarg,

mi-e cercul pribegie în tot mai larg și ‘ntoarcerile semn de întrebare

   [rămîne-un veșnic semn de exclamare: nu mi-ai spus ale cui sunt versurile; sau… ]

semnele unui anotimp pierdut

           

 

sursa L’Associazione Italia Liberty

                   Este ultima zi din ceea ce ar fi trebuit să fie, nu doar calendaristic, primul anotimp din fiecare an, Primăvara; după ce la jumătatea lui Martie am fost nevoită să mă obișnuiesc cu parfumul florilor din ghivecele de pe pervaz, a urmat un neobișnuit de întunecat April din care chiar nu vreau să țin minte ceva, cînd ieșeam din casă, atmosfera, mai degrabă pietrificată, ne reamintea refrenul unui cîntec fredonat in ultimii ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței (pe atunci se întîmpla să descoperim poezia prin muzică sau pe ambele în același fel…) „primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost” , iar ceea ce a urmat părea mai degrabă semăna cu brumărel, decît cu florar

despre ceea ce și cum a fost, nu vreau să îmi amintesc

repet ceea ce am mai scris in altă parte: eu cred că s-a mers prea departe cu ocultele, cu teoriile despre  conspirații, cu frustrările justificate pînă la o anumită limită, cu parodierea unor situații sau fapte care nu meritau așa ceva

și poate tocmai de aceea, dincolo de voința sau refuzul unora dinte noi, cei mulți și tăcuți, rămîn cîteva semne ale acestei perioade și care vor fi destul de greu de ignorat sau de înlăturat de către unii(sau „alții”): am descoperit gestul firesc de ajutor acolo unde ne așteptam mai puțin, am regăsit acea   nevoie de împărțim liniștea singurătății cu cineva, am înțeles să nu mai respingem agasați un semnal de pe telefon, am încercat și uneori chiar am reușit să îmblînzi știrile alarmiste și spaima strecurată dibaci, cu o carte, o lectură online, un film, o melodie și peste toate rămîne cu noi și prin noi acel sentiment, acea stare, acel CEVA definitoriu pentru noi – conștientizarea intr-un mod mai puțin dorit, al dreptului la libertate;

iar eu cred că tocmai pentru și în numele acestui drept, nu trebui să cedăm agresivității și radicalismului periculos al celor care propovăduiesc ocultismul și alte inepții; in aceste săptămîni unii am reascultat, alții au aflat acum puterea mesajului unor cîntece din toate genurile si în multe limbi, prin adaptarea unor cîntece mai vechi sau mai noi la dramatismul situației de pandemie; cînd auzeam o variantă updated, mă surprindeam repetînd refrenul din Final Countdown, cînd, intr-una din zilele trecute mi s-a replicat „eu am rămas cantonat sau carantinat în muzica clasică, dar tu, ca fan Beatles, mai bine ti-ai aminti ce spunea John Lennon ‘count your age by friend not by years,count your life by smiles not tears'”

prieteni, zîmbete, viață – nu era nevoie de asemenea nenorocită încercare, manifestată, desfășurată la limita absurdului, pentru a le regăsi adevărul pe care îl cuprind; depinde de noi să nu le uităm din nou prea repede, deși…

mâine este prima zi de vară și este una dinte cele mai frumoase zile de sărbătoare din an

                                                La Mulți Ani, Copilărie! La Mulți Ani, Viață!

                                                                       sursa Clip  ART

același, mereu

             textul de mai jos l-am scris aici, pe blog, în urmă cu zece ani; ca și în alte dăți, chiar dacă aș încerca sa schimb ordinea cuvintelor sau să adaug altele, acum, da!- și acum, esența sau ideea ar rămîne aceeași

poate că ar fi fost mai ”înțelept” să nu-l readuc din arhivă, însă sunt zile, sărbători, evenimente pe care memoria mea le ‘reclamă’, de care are nevoie, asemenea moleculei de oxigen fără de care ea, memoria mai mult sau mai puțin afectivă, împreună cu ființa-mi, ele două susținîndu-se intrinsec, ar rămîne două substantive într-un posibil răsfoit dicționar;

iar de data aceasta nu fac Mea Culpa , ci sper într-o Primăvară minunată pentru toți

 

 

aș vrea să pot crede și astăzi că cele două fire, împreunate într-unul singur, sunt atit de firave și de rezistente, deopotrivă și că nu se pot separa și nici rupe

– cum să separi Dragostea de Speranță și cum să le frîngi?-

fiecare îl va purta simplu sau va prinde de el ceea ce are sau ceea ce își dorește:

un trifoi cu patru foi sau un țechin de argint, o floare sau o vergea de aur, o ancoră sau o cruce

purtați-l cu grijă: poate că  nu se vede, dar cu siguranță se simte –  între cele două fire este o fărîmă din sufletul fiecăruia – al nostru, al tău, al meu

 

așa mi-am amintit în zorii primăverii că mi-a spus bunica mea atunci cînd m-a învățat să îl port frumos și la vedere

                                                                                                                                                              (1 Martie 2010)

1 Septembrie

     Ar fi  și este prima zi de toamnă, cum ne-am obișnuit a spune și-a simți.

  Dar nu de fiecare dată, nu în fiecare an toamna începe frumos  

   În urmă cu cîteva sute de ani – vreo trei- se stingea un controversat Rege Soare

       

     Pe la începutul zbuciumatului secol déjà trecut, în anul 1919, Prinţul de Wales, fiul lui George al V- şi mai târziu Edward VIII , a pus piatra de temelie a Turnul Păcii , pe Dealul Parlamentului

   

       au fost -probabil- și ani cu un început de septembrie frumos, și calm

       dar în anul 1939, la 4:45 dimineața,  trupele germane au invadat Polonia, fără a declara război  și odată cu aceasta,   drama unei lumi întregi

  

ziua aceasta avea să se prelungească, pierzîndu-și zorile și asfințiturile pentru mult timp și peste  încurcate vremuri

        in 1940, cînd ziua începuse,  cu 48 de ore mai devreme, undeva într-un luxos palat, cu o linie trasă bezmetic de un creion reascuțit parcă de către hazardul istoriei, nu de către minți și trezite de pofte hidoase, așa cum numai moartea și războiul pot să fie, pe ulițele ca  și pe străzile asfaltate dintr-o țară ciopîrțită, treceau cu o aroganță mai degrabă vetustă pălării verzi cu pene de cocoș; într-un sat de munte, pe malurile Bistricioarei, nu departe de Cheile Bicazului, dimineața aceea urma să devină o zi înnegurată prea mult timp [ dar despre această poveste și aceste povești adevărate, poate voi avea putere și curaj să scriu cîndva, din cele rămase  ca auzite ori salvate într-un mod și acum greu de crezut… ;  o infimă parte  din ceea ce s-a piedut– oameni, lucruri și mai mult decît atît ]

      și viața continuă, iar eu mă oprescpe calendar  la o altă zi a ororii și a urii și a poftei de răzbunare ce nu poate fi înțeleasă, pentru că teroarea nu poate fi justificată in vreun fel

    

    scriam  pe un blog, mai mult pentru mine decît ca un ” comentariu” că încep să mă tem de toamnă și nu cred că aș mai încerca acum un exercițiu de imaginație să văd lumea în luna septembrie…

             –––––––––

    Curiozitatea, oarecum firească , cu privire la mult-discutata și disputata remaniere guvernamentală, îmi aduce aminte de o frază scrisă de Heine și citită aseară :

   somnu-i bun,  mai bună-i moartea, cel bun e încă nenăscut…

     dar după două zile de ploaie și frig, parcă s-ar întrezări un soare încă timid, semn că este, totuși toamnă, iar mie mi  se face un dor amețitor de Cluj…

             Monosilab de toamnă

                                                   de George Bacovia

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vânt.

 În tăcerea grea, gând şi animal

Frânt.

 În odaie, trist sună lemnul mut:

Poc.

 Umbre împrejur într-un gol, tăcut,

Loc.

 În van peste foi, singur, un condei

Frec.

 Lampa plânge… anii tăi, anii mei

Trec.

 Să mă las pe pat, ochii să-i închid,

Pot.

 În curând, încet va cădea în vid

Tot.

 O, va fi cândva altfel natural,

Bis.

 Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vis.

acum NU mai este un exercițiu de imaginație

într-un aeroport al unei metropole, excursionişti veseli şi grăbiţi, îşi supraveghează atent bagajele scumpe, iar înt-un alt colţ de lume, alţi oameni pleacă, doar Dumnezeu ştie unde vor ajunge, din calea puhoaielor dezlănţuite, cu ceea ce a încăput în bocceluţa de pe spate, din toată agoniseala de o viaţă;

(   dintr-un text scris/postat în 25 mai 2009 )

petecul meu de albastru

cîndva am fost proprietar de albastru

era albastrul acela de o nuantă bleumarin intens și  scînteietor al  respirării înghețate sub o bolta coborîtă ea înde-ajuns de jos pentru a prinde cu mîna de copil care redevenisem atunci și de cînd nu am mai vrut să cresc, sau mă  simțeam eu atit de înaltă, încît mi-am umplut mîinile și întreaga-mi ființă cu acele sclipiri -sclipitor era și cel care mă îndrituise – inde-ajuns pentru  a-mi ajunge pentru todteauna;
apoi am reînvățat să privesc în jur , să trăiesc cu adevărat și din plin din nou, să redescopăr că viața este și rămîne, totuși, frumoasă; am simțit că pot să  imi las sufletul hrănit și să hrănească la rîndu-i, din adîncimea acelui petec de albastru;
și multe am aflat, am redescoperit, am simțit și am trăit de atunci;

vara este și mai frumos  – este ca și cum l-aș privi de pe pajiștea verde a Regelui Pescar

petecul acela de albastru, acum pătat,   nu  mi-l poate lua nimeni înapoi, însă cum nu mă mai poate ajuta, îl pun,cu grija cuvenită, deoparte.

refuzul de a (mai) bea apă

(se va scrie)