1 Septembrie

     Ar fi  și este prima zi de toamnă, cum ne-am obișnuit a spune și-a simți.

  Dar nu de fiecare dată, nu în fiecare an toamna începe frumos  

   În urmă cu cîteva sute de ani – vreo trei- se stingea un controversat Rege Soare

       

     Pe la începutul zbuciumatului secol déjà trecut, în anul 1919, Prinţul de Wales, fiul lui George al V- şi mai târziu Edward VIII , a pus piatra de temelie a Turnul Păcii , pe Dealul Parlamentului

   

       au fost -probabil- și ani cu un început de septembrie frumos, și calm

       dar în anul 1939, la 4:45 dimineața,  trupele germane au invadat Polonia, fără a declara război  și odată cu aceasta,   drama unei lumi întregi

  

ziua aceasta avea să se prelungească, pierzîndu-și zorile și asfințiturile pentru mult timp și peste  încurcate vremuri

        in 1940, cînd ziua începuse,  cu 48 de ore mai devreme, undeva într-un luxos palat, cu o linie trasă bezmetic de un creion reascuțit parcă de către hazardul istoriei, nu de către minți și trezite de pofte hidoase, așa cum numai moartea și războiul pot să fie, pe ulițele ca  și pe străzile asfaltate dintr-o țară ciopîrțită, treceau cu o aroganță mai degrabă vetustă pălării verzi cu pene de cocoș; într-un sat de munte, pe malurile Bistricioarei, nu departe de Cheile Bicazului, dimineața aceea urma să devină o zi înnegurată prea mult timp [ dar despre această poveste și aceste povești adevărate, poate voi avea putere și curaj să scriu cîndva, din cele rămase  ca auzite ori salvate într-un mod și acum greu de crezut… ;  o infimă parte  din ceea ce s-a piedut– oameni, lucruri și mai mult decît atît ]

      și viața continuă, iar eu mă oprescpe calendar  la o altă zi a ororii și a urii și a poftei de răzbunare ce nu poate fi înțeleasă, pentru că teroarea nu poate fi justificată in vreun fel

    

    scriam  pe un blog, mai mult pentru mine decît ca un ” comentariu” că încep să mă tem de toamnă și nu cred că aș mai încerca acum un exercițiu de imaginație să văd lumea în luna septembrie…

             –––––––––

    Curiozitatea, oarecum firească , cu privire la mult-discutata și disputata remaniere guvernamentală, îmi aduce aminte de o frază scrisă de Heine și citită aseară :

   somnu-i bun,  mai bună-i moartea, cel bun e încă nenăscut…

     dar după două zile de ploaie și frig, parcă s-ar întrezări un soare încă timid, semn că este, totuși toamnă, iar mie mi  se face un dor amețitor de Cluj…

             Monosilab de toamnă

                                                   de George Bacovia

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vânt.

 În tăcerea grea, gând şi animal

Frânt.

 În odaie, trist sună lemnul mut:

Poc.

 Umbre împrejur într-un gol, tăcut,

Loc.

 În van peste foi, singur, un condei

Frec.

 Lampa plânge… anii tăi, anii mei

Trec.

 Să mă las pe pat, ochii să-i închid,

Pot.

 În curând, încet va cădea în vid

Tot.

 O, va fi cândva altfel natural,

Bis.

 Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vis.

acum NU mai este un exercițiu de imaginație

într-un aeroport al unei metropole, excursionişti veseli şi grăbiţi, îşi supraveghează atent bagajele scumpe, iar înt-un alt colţ de lume, alţi oameni pleacă, doar Dumnezeu ştie unde vor ajunge, din calea puhoaielor dezlănţuite, cu ceea ce a încăput în bocceluţa de pe spate, din toată agoniseala de o viaţă;

(   dintr-un text scris/postat în 25 mai 2009 )



petecul meu de albastru

cîndva am fost proprietar de albastru

era albastrul acela de o nuantă bleumarin intens și  scînteietor al  respirării înghețate sub o bolta coborîtă ea înde-ajuns de jos pentru a prinde cu mîna de copil care redevenisem atunci și de cînd nu am mai vrut să cresc, sau mă  simțeam eu atit de înaltă, încît mi-am umplut mîinile și întreaga-mi ființă cu acele sclipiri -sclipitor era și cel care mă îndrituise – inde-ajuns pentru  a-mi ajunge pentru todteauna;
apoi am reînvățat să privesc în jur , să trăiesc cu adevărat și din plin din nou, să redescopăr că viața este și rămîne, totuși, frumoasă; am simțit că pot să  imi las sufletul hrănit și să hrănească la rîndu-i, din adîncimea acelui petec de albastru;
și multe am aflat, am redescoperit, am simțit și am trăit de atunci;

vara este și mai frumos  – este ca și cum l-aș privi de pe pajiștea verde a Regelui Pescar

petecul acela de albastru, acum pătat,   nu  mi-l poate lua nimeni înapoi, însă cum nu mă mai poate ajuta, îl pun,cu grija cuvenită, deoparte.

Gînd

DOAMNE,

Nu vreau trandafiri de aur sau de argint, nici unul natural, ca pe vremuri, in loc de premiu la curtea șahului, așa ccum mi s-a povestit cîndva chiar de către un nepot al ultimului șah;

Eu am încercat să concurez doar cu VIAȚA;

 

și nu vreau nici trandafiri sau alte flori ’cît timp sunt în viață’;

mereu mi-am dorit să las măcar o frază de care să nu îmi fire  mie rușine și să nu fie judecată prea nedrept;

și pentru că din tot ceea ce mi-am dorit – și poate, în parte, aș fi meritat- nu îmi rămîne  decît acest  talmeș-balmeș de blog,

nu ÎȚI cer decît un răgaz

ceea ce rămîne din această încercare la care te provoacă  permanent VIAȚA nu știu dacă depinde întotdeauna și sau totul de noi înșine

Neînțelesuri scrise de ne-acasă

            Scriem mai devreme decît ar fi trebuit și decît ne-am propus.   Ar fi fost preferabil să o fac(em) la întoarcerea acasă;

dar

 Nu ne vom aminti nici de vremurile  frumoase și vesele ale copilăriei,

   Nici de adolescența și anii tinereții proapete, trăite intens, cînd iubeam marea și ne împlineam la munte, răstignindu-ne dragostea pe o anume Cruce – sau așa credeam pe atunci- nici că am cunoscut în real o lume, care aici, în virtual pare  ‘închisă’ pentru noi;

 

Nu ne vom gîndi că erau vremuri cînd visam să facem cercetare și am ajuns  să ștergem printr-o semnătură munca unor ani, care ar fi putut să ne dea iluzia că putem să ne apropiem prin perseverență și de ceeea am fi dorit să facem;

 Nu ne vom gîndi nici la sănătatea neglijată și pe care acum nu o mai putem recupera;

 Nu ne vom aminti nici bucuriile și nici tristețile strînse într-un suflet care este obișnuit, chiar dacă unii l-au îndrăgit și născocesc și acum tot felul de șiretlicuri pentru a  nu-l lăsa pradă deznădejdii și cîte alte posibile suflete nu ne-ar învidia dacă s-ar ști cu adevărat cine este acel mag al sufletelor prin cuvinte– dar nu se va ști niciodată!

 

[ pt a evita speculții ieftine: acel magician al vorbelor nu se află în blogroll-ul meu, ci doar în / pe blog]

    Nu ne vom gîndi nici la copilăria mamei, spulberată de război, nici la refugiul bunicilor care, rămași doar cu fetițele și cu o ladă cu  cărți ( pe cei care au spart vagoanele cu lucrurile înghesuite  acolo, se pare că nu îi preocupau cățile…) au reînceput o ‘altă viață’ pe care s-au străduit să o trăiască demn și fără resentimente;

 Nu ne vom amintri nici că mîine  este o zi în care tata poate a ajuns mai departe decît l-a impiedicat boala atunci cînd a fost nevoit să renunțe la pilotat;

 Nu ne vom aminti ca în urmă cu cîtva timp – nu mult- a fost un sertar, dar  și acel ‘ajunge’, însoțit de  scuze care nici acum nu au atenuat duritatea literelor-sunete;

 

  Ne vom închipui că scriem  de acasă,  cu spatele la bibliotecă, neobservî nd nici o carte lăsată aiurea prin cameră,

 Pentru că nu putem înțelege  cum s-au scris atitea jurnale și memorii, chiar dacă unele poate nu s-ar fi vrut a fi publicate și din care am citit și noi ceva-ceva fără să fi înțeles măcar vreo idee ;

 Nu am înțeles că nu toți au darul și îngăduința/permisiunea de a-și mărturisi deschis  trăirile, de a-și face cunoscute preocupările, de a dialoga cu sine însuși….

 

 și pentru că tot nu am înțeles enirea un ui blog, ajunsă acasă îl voi lăsa așa, nu îl voi șterge, nu îl voi peria de scamele sentimentale, îmi voi aminti, poate, că astăzi cineva mi-a spus că unora dintre noi, cei mai fericiti, Dumnezeu le dă un dar magnific: să rămină toată viața copii. Ferice de ei, căci nu văd răutatea lumii…

      sau, acasă fiind, îmi voi re-aminti, ceea ce citisem cîndva––- hmmm, pe un mail ;

    viața fără singurătate ar semăna  a  bîrfă ;

    nu îmi place bîrfa, aleg, așadar, singurătatea.

 

 

 

 

    Iar atunci cînd voi redeschide blogul pentru a scrie, îmi voi aminti, cu siguranță și de Speranță și de Omenirea omeniei dar și de Omenia  omenirii din cotidianul real sau așa cum apare în blogolumea din blogosferă.

 

    și cam atît.

 

 

 

–––––––––––––––––––––––––––-

 

    mi-a fost greu să aleg între cele  două posibile ‘semne’ din ”calendarul meu” și care cred că  s-ar putea regăsi în însemnările de mai sus

Puțin despre „baba” mea de ieri și ceva-ceva mai mult despre mine

             Ziua a doua din prima lună a PRIMĂVERII

Ziua cu numărul doi ? ( în calendarul lunii)

  Doi? dar mie nu îmi plasce numărul doi și totuși am ales numărul doi de multe ori;

 Al doilea bilet – mereu al doilea bilet din stînga, la examene, a doua carte de joc atunci cînd trebuia să extrag sau să iau o carte – doar o dată am nimerit cartea cea mare, o singură dată;

 În librărie aleg mereu a douas carte, în biblioteca de acasă, cărțile valoroase sau cele mai dragi mie, le țin tot pe al doiulea rînd, pe al doilea raft din stînga;

 La teatru, cînd merg la un bilet în plus, reușesc să ajung tot pe rîndul al doilea;

 Nu mi-a plăcut  prima meserie, am încercat și cred că am reușit să o fac pe a doua;

   Doar că nu  prea îmi place poziția locul doi în viață, sau mai corect spus, în anumite situații – cum? se poate înțelege că prefer doar locul întîi, prima poziție?? – hmmm, cui nu i-ar plăcea, sau cui nu-i place,  să se simtă pe locul celui cuvenit cîștigătorului, al învingătorului …

  Dar eu cred ca am ales cest număr, această cifră, datorită bunicii care m-a crescut și care, deși eu fiind născută înt-o zi de 10, am mers în picioare și am rămas  pe propriile-mi picioare într-o zi de 2 (doi), eveniment mult mai important și fericit pentru cei apropiați decît venirea mea pe lume, deși dorită, deși am rămas singurul copil al părinților mei;

  și pornită pe propriile mele picioare, aventura mea prin viață a continuat frumos și oarecum, curajos, gravitînd pînă în ziua  de azi în jurul vărului meu, cu care cam zece ani am împărțit fiecare zi, apoi, a trebuit să mă mulțumesc doar cu vacanțele pentru care nu vom putea să mulțumim nici Vieții și nici Celui de sus;

    și a fost frumos, pentru că  am avut mai mult decît doi prieteni, a fost minunat pentru că nu doar între două orașe, între două trenuri sau două troleibuze am avut norocul să cunosc, sa simt VIAȚA și să o trăiesc frumos;

   pînă cănd, la sfîrșitul unei veri, hăul mi s-a arătat înfometat….; și totuși viața trebuia să continue; și de atunci cam tot pe lasfîrștul verii sau începutul toamnei  am început să simt plecarea pe rînd a multora din jurul meu;  a fost greu, dureros, dar am rezistat; greu și urît a început să fie pentru mine cînd boala a început să muște perfid, apoi, tot mai adînc; ei, și ce? Capricornul are două coarne-cornițe care m-au ajutat;

  între timp, deloc întrîmplător am descoperit virtualul , lumea virtuală și deloc întîmplător acest colt al său, care îmi place și în care am îndrăznit să îmi aduc și bucuriile și stările mai puțin agreabile, frămîntările și  ceea  ce a  mai rămas din sperante, procupăril, dar și răbufnirile de orgoliu, din păcate, amintirile, dar și visele sau  o anume fantasmă care întreține visele, fără de care aș rezista mai greu, cu toate formulele și conjugările de peste zi;

  A fost o zi frumoasă afară, unde am reușit să mă  plimb puțin și să simt această zi cam zbuciumată, în alte privințe, dar, vai, necesear de clarificatoare.

    și cam atît despre mine pe acest blog!

   dacă se va întîmpla să fie citit, mulțumesc pentru interes și eventualele opinii – cele exagerat-favorabile  vor fi înlăturate, dar rog a se considera totul CE VA MAI FI SCRIS DE ACUM(pe)MAI DEPARTE, ca un exercițiu de scriere, de exprimare și – de ce nu ? – de  comunicare.

    Acestea fiind scrise și gîndite (sau invers) noi, meu  și Măria Sa, Blogul meu,  cerem SCUZE și MULȚUMIRI!

––––––––

pentru cei care au ‘baba ‘ astăzi, am găsit o surpriză:

 primul număr al revisei TIME,  apărut în anul 1923

Cod galben de frig la reanimare

parcă încerc și eu să schimb forma liniei în aparatele medicale
                  am avut parte de două operații – și cred că mi-am făcut porția în viața asta- iar în urmă cu o săptămînă
am intrat împreună cu blogul meu în ‘moarte clinică’, tot din motive serioase;
   se spune că în clipa dinaintea… îți revezi întreaga viață – eu nu am văzut decît greșelile pe care nu am cum să le mai repar: unii mi-au spus că sub anestezie au visat frumos – eu nu îmi amintesc să fi visat ceva în timpul celor două anestezii; acum, da, în aceste zile am visat  sau mi s-a părut că am auzit ‘vocile’ celor care m-au vizitat și aici și altundeva; și toicmai eu care scriam că am simțit ghilotina virtualului
(ceea ce am scris despre acea ghilotină a sufletului, încă mai cred )  am simțit cît de bine este să nu te simți singur, singur, deși despre asta aș mai avea atîtea de ‘gîndit’, chiar dacă este o bibliografie greu de citit pe de-a`ntregul de către cineva, vreodată, de mine insămi, cu atît mai puțin;  

  și trimisu-mi-am gîndul să ceară scuze celor pe care i-am supărat cu vorba sau cu/ prin tăcere(a)-mi;  iar gîndul meu rămas cum îi este obiceiul, adică slobod, mult prea neîngrădit în cele două emisfere     cenușii despărțite de o parte albicioasă [i se spune corpul C…, știu din școală] a început să umble hai-hui;
   cît a fost vreme bună s-a cam ferit de viruși ca și de vaccinul ăla cam…, deși s-a cam întunecat nițel cînd a citit despre un medic bun , cu nume și renume municte, nu așa obținute prin cursuri la  distanță, a dat o raită prin magazine obișnuite și de lux, de unde a ieșit întristat nu de convingerea că pe unele nu le va  mai vizita curînd, ci frămîntat de întrebarea ”oare  la noi se va adeveri cîntecul acela cu pachetul de biscuiți mai scump decît o viață?”;
  apoi s-a amuzat -altă reacție de autoapărare negăsind- la ideile cel  puțin ciudate ale unor miniștri și ale altor mai mari ai acestei țări și ai acestei lumi, aamintindu-și de un serial ”Trăzniți în NATO” și găsind formula(rea) adaptată,
”trăzniți de și în tranziție”;  apoi s-ar fi minunat de puterile miraculoase ale unei făcări violete, dar nu s-a bucurat  că nu l-a ademenit gustul și  plăcerea grijilor puterii, ci și-a amintit din nou de ce nu putut să străbată curcubeul pînă la capăt – aceea era ultima culoare de acolo;

 atunci a vrut și a încercat să regăsească ceva minunat, cea mai min unată stare- sentiment sau invers, găsit cu mult timp în urmă și niciodată pierdut, doar de ceva vreme refuză drumul înspre-Acolo;
    și astfel,  ajungînd printre amintiri, a dat într-una din cutiile rămase de la mama  peste unele fragmente ‘decupate’
 din Digresiunile scrise prin anii ’70 ai veacului trecut de către Octavian Paler  și cum deja începuse să ningă viscolit și gerul să atingă nu doar răni văzute sau ascunse, l-a ales pe acesta:

”Floarea împacă, în fond, efemerul cu imortalitatea și nu înîmplător,în aproape toate mitologiile ea face legătura dintre profan și sacru, dintre oameni și zei.Farmec șimelancolie șoaptă și stigăt, tăcere și rugăciune, plecare și întoarcere,timp și netimp, noapte și zi, reproș  și iertare, absență și plinătate, posesiune și frustrare, uitare și amintire,umiliunță și vanitate, țărînă și cer, trădare și fidelitate,ce nu exprimă, oare, această hieroglifă a vieții care este o floare și în care putem citi, pe rînd, povestea unei frumuseți provizorii și a unei frumuseți pe care precaritatea n-o poate, totuși, știrbi?
 (…) Pictînd floarea, artistul  artistul abolește o ordine stabiliută, eternizînd ceea ce este fugitiv ;
  (…) un artist care pictează o floare pictează împotriva efemirătății, perpetuînd miracolul; el săvîrsește un delict fericit;
și ce este altceva decît partea de eternitate din efemer ? ”
iar gîndul meu încearcă cu greu să înteleagă cum cineva care iubește și respectă atît de mult opera lui Octvian Paler, încît îngrijește un site dedicat acestui Don Quijote rămas într-un deșert, în Est, pentru totdeauna, poate să voteze -după propria sa mărturie citită într-un comentariu lăsat pe un blog- că a votat cu Băsescu…. dacă mi se va explica, voi mulțumi politicos,
deși, parcă, mi-ar fi greu să accept acea desărțire dintre operă și convingerile sau opțiunile politice ale autorului….;
totuși….   🙂    [blogger-ul respectiv nu se află în lista mea]
    și pentru a se depărta puțin de cotidianul care nu-i priește, cum nu poaate încă sa vadă u film, sau să ajungă într-o sală de teatru, își amintește, că a găsit, după lungi căutări, în format mp3, Sonata 111 de Beethoven, despre care mai întîi citise  într-o carte scrisă de Radu Cosașu – este povestea unui pianist dintr-o țară din America de  Sud, care,  este închis de către regimul militar al acelei țări, în urma unei vizite din partea unui prieten dizident; tînărul pianist fusese elevul Nadiei Boulanger. Transcriu doar ultimele paragrafe
    ‘și alte trei luni, acolo, în închisoare, omul nu mai atinse pianul mut;
        ”dar prietenii din temniță mi-au cerut să reîncep studiile și eu nu puteam, nu puteam, pînă într=o zi de decembrie, cînd m-am așezat la pianul meu mut și am inceput sonata 111 de Beethoven, și atunci totul a revenit și muzica m-a salvat”

 despre Sonata 111 nu aș putea să-ți spun altceva’

gîndul spune și îndeamnă :acea sonatină scrisă de Radu Cosașu merită citită sau recitită ( ca toate sonatinele sale, dealtfel);
   ar mai vrea să ajungă la două albume de artă primite de curînd si să-i spună lui Andi că le văd împreună
 (gîndul poate să ajungă pînă departe, nu-i așa ?)

 
 dar deja a  obosit: e prea frig și se pare că va dura: se  îndreaptă spre medicamente, apoi se pregătește să adoarmă liniștit, fără vise.
Nu mai știe ce și cum sunt visele.