actualitatea unui text

 

     [variantă pentru blog]

   

 am încercat să nu observ inscripția zărită destul de aproape :”Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, chiar dacă nu am reușit să ajung la TIFF sau la SibFest, am izbutit să mă …sustrag… tînguirii prea des auzite și care se vrea mult prea familiară:

”Suntem ajunşi într-a durerii ţară/cu chinuite suflete apuse /   ce şi-au pierdut a minţii lor comoară.”

(Dante – Infernul, trad. G Pruteanu)

 

 

 

astfel că la îndemnul/sugestia Domnului Gogea, cam cu un an întîrziere, am început să caut printre cărți și reviste mai mult sau sau mai puțin vechi ori foarte vechi și nu știu dacă trebuie sau dacă pot să mă bucur că am ”material” ce depăsește suficientul (…?!?…) pentru un demers propus de ceva vreme, oarecum început , nu prea ușor corectat sau modificat – obișnuința de a nu folosi  radiera, bat-o vina- dar cu o finalizare atît de îndoielnică;

 

și printre atît de multele știute sau nu, uitate sau aduse mai aproape, am găsit un text, un articol minunat scris de către Profesorul Vasile Morar în anul 2008, cu adevărul ( care este unic –  așa am învățat de la Decartes) cuprins în frumusețea și nuanțele unor fraze ce respiră valențe greu de ignorat în lumea, în spațiul  în care trăim.

 

îmi permit să redau mai jos cîteva paragrafe din finalul articolului Spațiul Public și morala elementară

 

 

 

   Văzut de jos, de la nivelul său, spațiul public pare haotic, încă nerestructurat pe coordonatele valorice validate de o experiență  solidificată. Și totuși, dincolo de o mulțime de note de conținut de ordin negativ, nouă ni se pare că se întrezărește o schimbare una iminent, în anii care vin. Astfel, luăm la întîmplare cîteva semne. Primul dintre ele: se conturează o revoltă generalizată față de persistența perversă a stărilor de indeterminare a dreptului. Tot mai acut în spațiul public apare convingerea (corectă) că singurul criteriu  pentru judecător este legea  și că alte criterii sunt irelevante, ne conduc la ”indeterminarea dreptului”, sunt, prin urmare, ilegale și imorale și trebuie și ele sancționate. Tot mai des și legitim apare întrebarea : ”cine-i judecă pe judecători ?”

 Al doilea fapt: nevoia de etic în spațiul public este în creștere, nu numai în forme lamentative, ci și constructive. Au început, spontan,să apară comitete de etică,și, mai mult, ele se fac auzite cel puțin în orizontul practicilor medicale.

 Al treilea fapt demn de a fi măcar consemnat ține de o, deocamdată, puțin luată în seamă atitudine culturală. Există o vădită debalansare în orizont românesc între stînga și dreapta. Mai precisstînga solidară cu cea din America (acolo liberală) și  cea vest (dar și est) europeană(în acest caz social democrată sau socialistă), a îndrăznit prin intermediul unor gînditori să se afime curajos, ripostînd argumentat părții adverse. Deocamdată această stîngă culturală se află la primii pași.  (…) În ceea ce ne privește , nutrim convingerea că, la cotgituri-rupturi de tipul 1968, asemenea acte de îndrăzneală sunt nu numai necesare, dar și utile. Și  nu în ultiimul rînd, sunt un semn palpabil de moralitate elementară. Or, cine știe, poate că va veni momentul în care la temelia spațiului public să se pună nu morala minimă, ci morala elemtară.

(…)

   Oricum, o întrebare rămîne: care este, totuși, calea regală pentru instituirea spațiului public românesc în viitorul apropiat ?

 

–––––––

răspunsul, cu argumente și contraargumente, îl găsim nu doar în stările, pragurile sau virtuțile pe care ni le propune și –de fapt- ni le oferă cu o elegantă generozitate cărțile de un farmec copleșitor,ele, Cărțile Domniei Sale, ci și în gîndul și faptele  cotidiene sau chiar în lipsa lor, în cugetul și acțiunea fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puțin atenți la … o morală  elementară.

 

Caut un ban de o speranță ( …chiar și invers)

Într-o zi, dintr-un an, într-o viață –încă mai cred că aceasta, care pare a fi un surogat-  CINEVA mi-a umplut mîna (palma făcută căuș pentru altceva) cu țechini –de argint, firește;

i-am schimbat pe doi bănuți obișnuiți, pe care i-am aruncat în Fontana di Trevi

acum, aș vrea unul, doar unul singur, pe care să-l păstrez pentru mine

pînă îl voi găsi, mai astept, poate că brațul meu se va reface abia atunci.

și voi înțelege prețul compromisului făcut.

Pînă atunci…

Da!  –  gata cu stările sau cu scrisul cel puțin de /în halul ăsta, emo parcă i se spune…; aș putea să caut în cărți obișnuite sau mai… explicative, dar e greu, prea greu acum să întorc paginile…

photo by Lars Fich Brorsony

Iar Domnii Cervantes, Malraux, profesoriul Ion Ianoși și al Domniei-Sale discipol, profesorul Vasile Morar ( una dintre gloriile unui liceu cu indreptațire vestit , dar pe care tăvălugul de reforme l-a distrus…),

pe Domniile lor îi găssesc în bibliotecă…..

și

încerc să răspund celor care mi-au lăsat cîte o vorbă, un gînd

Frînturi de vis(e)

De sau cu (mai puţină   bunăvoie) şi mai mult de nevoie, hotărîsem să încerc să visez.

si aproape reuşisem:

am visat că citisem toate cărţile care rămăseseră pe măsuţă ca o restanţă apasătoare (parte de vis care s-a dovedit a fi reală…), am visat că am reuşit să vad filme noi şi vechi, ca am mers la teatru (parte de vis ramasă în cea mai mare partedoar  vis…), că am ascultat şi m-am cufundat în muzică, reuşind să nu uit chiar toate formulele de care am nevoie atunci cînd nu îmi permit să visez, am incercat să rog mouse-ul să mă plimbe el pe bloguri, dar de   fiecare dată mă avertiza prudent că mîna

trebuie menajată … 😦

iar pentru că astăzi, se pare că acum,  pauza sau efectul său se reimt/ le resimt las cartea deoparte deschid si calculatorul şi regăsesc figuri, chipuri, scrisuri  care îmi simt dragi şi gîndurile lor  îmi dau un elan sau o stare care mă ajută să recuperez  timpul pierdut (am atîtea  de citit….) şi  mă întreb dacă să deschid şi televizorul; dar mai bine nu, pînă rămîn aici, în blogosferă, mai bine nu : fară televiziune de şi cu ştiri, mi-a fost destul searea trecută .

Dar cele văzute seara  trecută mă trimit la un articol scris  cu o săptămînă în urmă de către dl Vasile Morar (dar despre Domnia Sa, ca discipol favorit al lui Ion Ianoşi, poate voi mai  îndrăzni să scriu cînd mă voi simţi în stare), daar  întîmplările la care voi face referire cu acest articol scris de un expert în studiul  eticii şi al morale trece dincolo de orice limită a confruntării cu mijloace dure ale unei campanii electorale, sau  ale unui compartament  civilizat.

Redau cîteva pasaje şi atît, nu adaug nici un comentariu

(…)În ceea ce priveşte cultura vinovăţiei, aceasta ţine deja de un sistem de norme şi de valori structurate într-o teorie prin care culpa este identificată ca o greşeală, un păcat, un rău.

(…)

Este, în orice caz, de urmărit cum anume apelul la criteriile morale stoice sau creştine, de pildă, intră în coliziune cu etica hedonistă şi cu exhibiţionismul întreţinut de mass-media. Oricum, confruntarea dintre aceste tradiţii morale aduce în prim-plan disonanţele cognitive şi morale legate de sensul acordat vinei, culpei, greşelii. Mulţi dintre semenii noştri au intrat fără multă reţinere într-o frenezie a suspendării oricăror forme de ruşine şi de jenă în purtarea lor zilnică. „Totul este permis“ a primit acum aproape răstit forma: „nu sînt vinovat de nimic“! Evident că este mult hybris şi nesocotinţă aici. Dacă acest tip de orgoliu nemăsurat s-ar menţine doar în spaţiul relaţiilor personale, lucrurile n-ar trezi prea multă îngrijorare, dar din moment ce neruşinarea cotropeşte spaţiul public, atunci nu putem să fim foarte liniştiţi. Cînd se minte, fără a se depista vreo umbră de vinovăţie cît de mică; cînd se înşală serii succesive de concetăţeni, fără speranţa pedepsirii vinovaţilor, cînd se intimidează orice adversar politic prin apel la ameninţări şi şantaj, fără putinţa ca opinia publică să reacţioneze cu indignare, pentru că a fost, înainte, păcălită; cînd obrăznicia neruşinată îmbracă forme neobosit de inventive, atunci nu se poate să nu ne gîndim că neruşinarea este o dorinţă foarte puternică – aceea de-a le nega celorlalţi orice îndreptăţire. Ea este o formă brutală şi vizibilă a egoismului feroce.

(…)

Deocamdată însă, de prea multe ori, în spaţiul public autohton, cine este vinovat de lucruri grave şi dovedite îşi poate permite să clameze cu neruşinare că are întotdeauna dreptate, iar cine se poartă, pur şi simplu, cuviincios, cinstit şi modest, va fi dispreţuit. Oricum, ceea ce nu suportă vinovaţii neruşinaţi este superioritatea morală a celorlalţi. Să nu ne mirăm atunci că neruşinaţii nepedepsiţi sînt un permanent pericol pentru purtătorii moralei elementare. Numai la aceştia din urmă avem cultivat un sens firesc al culpabilităţii.

am spus că nu comentez şi că nu adaug nimic, dar  pentru că mi-am amintit că în  urmă cu nu cu mult timp -cam cu o  lună în urmă, cred- o comparaţie cel puţin hazardată cu Pinochet, ei bine, de aseară mă urmaresc secvenţe dintr-un film regizat de Costa Gavras, cu actori mari:. J Lemmon, S Spacek, J Shea– Missing;  am avut  pe un blog interesant şi simpatic şi nu numai, un schimb de impresii despre situaţia din Chile din perioada surprinsă de acest film

Si scriu doar atît: nu vreau să trăiesc pe viu

asemenea experienţă, darnici nu vreau să mai aud şi să văd cum se încearcă să se ‘modifice’  gestul evident de apărare al unui copil ăn faţa unei mîini care crede că poate să

cîrmuiască orice

şi

fără vreun avertisment de pe un afiş electoral (hilară inspiraţia celor care l-au creat! ) NU VREAU  SĂ MĂ MAI TEM NICIODATĂ DE NIMIC!

Missing (part13)

(foarte, foarte sincer, am ezitat între aceste secvenţe şi finalul din filmul lui Mircea Veroiu  cu Marcel Iureş şi Claudiu Bleontz , dar, parcă, totuşi, nu am ajuns chiar pe marginea unei gropi adînci şi nici zangăt de de… nu se aude.)