poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

Multumiri pentru un link primit , Scuze pentru o postare cam lunga

Am gasit din nou in ‘Panoul de Control’ la tag-uri, lasat trei zile la rind un link, despre care am mai pomenit odata, dup acea postarea mea a acelui link care ducea spre celebrul taablou chinezesc;
Si redau acum link-ul careduce la intregul ansamblu, multumind inca o data;
http://www.npm.gov.tw/

Si pentru ca nu am timp, desi nu obisnuiesc decit f rar sa reproduc doar poezii si melodii in alta limba, acum sper sa fiu inteleasa si iertata, daca, s-a nimerit sa citesc pe net o ‘povestire’ petrecuta in China anului 2008 si pe care, neavind scanner-ul si nici OmniPage-ul pe calc pe care scriu cu mine, o copiez fragmentat de pe net;

The Last Visitor
by
Daniel A. Bell – May 20, 2009

BEIJING IS an international city, but my neighborhood isn’t. I live in the far northwest part of the city, outside the fifth ring road, and in three years here I’ve seen a grand total of two other foreigners. I moved to this corner with my Chinese family because the air is better and there’s more of a community feel to the place. My walks through the nearby migrant worker districts serve as a reminder that China’s economic miracle has yet to extend to the bulk of the population.Last week, my eighty-one-year-old father-in-law suffered a stroke. He had been in good health, but I could tell something went wrong when he suddenly seemed to lose his balance and his speech became slurred. I pulled him over to a chair and my wife called an ambulance. He was rushed to the nearby military hospital. A veteran of three wars—my father-in-law joined the communists at fifteen in the anti-Japanese struggle—he has taken the whole thing in stride, remains optimistic, and is gradually regaining his abilities. In my view, he is one of the few true communists left in China: meaning that his outlook is genuinely other-regarding. Relatives and friends visit him at the hospital and they want to know how he’s doing, but he seems more concerned about how they are doing. I go to visit him every day at the military hospital, a short walk from our home.
(…)
Alone with the young soldier—with three stars on his collar—and his companion (…)
Our conversation turned to academic matters. He told me he had specialized in international relations at university but had also studied philosophy. I’d normally ask which university he had attended, but it didn’t seem appropriate for me to ask personal questions in that setting. So I asked which philosophers interested him. He said he particularly liked Sartre and existentialism. I was a bit surprised, because while existentialism was popular in the 1980s in China when the former certainties of the Cultural Revolution had been toppled, few philosophers seemed to be interested in Sartre anymore (at least in my department). He told me Sartre had visited China in the 1950s. I thought to myself that his visit didn’t have the lasting impact of earlier visits by luminaries such as Dewey, Russell, and Tagore.
(…)
I was impressed by his knowledge of different traditions, and wondered if a Chinese academic who had stumbled upon a secret military site in the U.S. might have this kind of conversation with an American officer.Then the young soldier said that there are limits to just war. In the modern era, national interest comes first and may sometimes conflict with the imperatives of justice. I wanted to reply that national interest might include ethical considerations, but we were interrupted by a phone call. One of my colleagues had been sent in a taxi by Tsinghua’s international office to pick me up, but he was stuck in traffic and the driver didn’t know the way. The young soldier provided some landmarks without specifying an address. I knew we’d be “stuck” for a while, given the horrible Beijing traffic on Friday nights. I asked if I could phone my kid to let him know I wouldn’t be able to accompany him to his piano class. This time I spoke in English, not having to worry so much about what the soldiers might think.
(…)
We arrived at the military hospital and I was dropped off two hours late. I went to see my father-in-law and told him about my adventure. I was afraid he might be a bit upset, but the grizzled old revolutionary just had a good laugh.

–––––––-

Aici seara te imbie sa iesi la plimbare pe strazile si podurile largi si curate;
Eventualele raspunsuri le dau in liniste, la intoarcere
SEARA PLACUTA!
🙂

azi aş vrea să scriu ceva, dar nu reuşesc….

.. încerc mai tîrziu  sau poate   …

să încerc să scriu , dar ce anume ?

metamorfoze (fotografie primită – nu cunosc, deocamdata autorul)

că Blogosfera salveză ziarele si presa, în general, pe timp de criză ? – că dacă nu mai cumpăr ziarul sau revista de la chioşcul de ziare obişnuit, unde nu mai e nevoie să las bacsişul de rigoare, găsesc ceea ce mă interesează nu doar pe editiile on-line, ci pe bloguri respectabile şi nu doar pe unul, ci pe două sau chiar trei, atît cît reuşsesc eu să caut şi să citesc (în afara listei afişate din blogroll-ul meu,

cel care era ‘la vedere’ pana astazi, 19.08.2009);

că nu se stinge sau nu se  ‘finalizează concluziile’ unui scandal politic că imediat apare altul şi mai ‚spectaculos’, parcă anume pentru a-l estompa pe celălalt; că se înfiinţează comisii de anchetă care sunt asemănate -după preferinţă sau după interes cu- cele staliniste sau, chiar onorabil, aş spune, cu afacerea Wategate, deocamdată de Mc Carthy s-a uitat;

că se regrupează din nou intelectualii, politicienii, oamenii de afaceri, că apare din nou noţiunea de ‚gaşcă’, ’golan’, şi altele cconsacrate şi parafate la nivel oficial; că eşti demn de luat în considerare dacă aparţii uneia sau alteia dintre grupări; era o perioadă cînd ‚dădea bine, era de bun simţ să fii antiprezenţia(bi)l, acum, situaţia s-a mai schimbat, fără nuanţe, însă ; eu încerc să disting, încă între a fi ’un tip mişto’ şi a fi miştocar;

că în luna obişnuită pentru concediul politicienilor, aceştia -guvernanţi şi parlamemntari deoptrivă- lucrează de zor la întocmirea planurilor de concediere saau somaj tehnic; că pentru a afla ce se îmtimplă în lume trebuie să cumpar reviste scumpe cu banii pe care i-aş da pe un album de artă sau pe o pereche de pantofi buni sau să stau ore bune pe net; eu, cel puţin nu mai prind nici CNN, nici RAI, nici TVE, nici BBC, cu toate că plătesc acelaşi preş al abonamentului de cablu, ca şi cei care au parte de asemenea programe; să fac  sesizare la OPC?– aşşşş!- egeaba…

că a fi sanătos sau mai puţin bolnav a devenit un lux greu de permis

că săptămînal constat că trebuie să aleg intre o carte bună, editată în condiţii care mă fac să o compar cu cele lăsate de ai mei bunici şi părinţi, scoase cîndva de o editură ESPLA şi alte plăceri sau bucurii la fel de necesare, dar care trec la opţionale;

că pînă şi cinematografele nu numai teatrele şi televiziunile au intrat în vaacanţă; chiar şi posturile de radio s-au aliniat vara asta…

Si dacă nu (mă) mai intreb unde este Societatea Civilă din anii ’90, nu mai întreb nici unde este Radio-Vacanţa, pentru că stiu că Vama Veche de acum nu este Costineştiul de odinioară;

Şi pentru că tot mă afund -se pare- în amintiri, cred că atunci cînd mîna mă va asculta aşa cum vreau,

voi urma ideea sau sugestia lui Andi şi dau timpul înapoi cu X ani că vor fi zece sau că aleg un număr sau o cifră din acel X (ics ?) va trebui, să scad, totuşi 2 sau 3 ani… şi tot va fi frumos in mintea mea….

––––––––

Este August, se simte sfîrşitul verii şi zilele acestea am încercat să ascult un cîntec despre dragoste şi primăvară, să privesc o fata frumoasă cu ochi negrii, dar nu am reuşit
Am obosit de atîtea plecări