vinovații

    În apropierea solstițiului de iarnă, a celei  mai scurte zile și a celei mai lungi  nopți, reapare, se aude, se vede și se simte  din ceața deasă și   grea a neliniștii zbuciumate de îndoieli, de întrebări și de speranțe zădărnicite un geamăt ce-a fost cîndva un strigăt

 

 PĂCAI, PĂCAT

   iar printre sinceritatea cicatricilor atinse din ce în ce mai puțin de ceara lumînărilor și a petalelor ce rezistă cu greu în gerul iernii, ori printre clamări idioate și  demagocice se (mai) caută vinovați

 

dincolo de strălucirea podoabelor de sărbătoare ori a luminilor fosforescente din zilele obișnuite din an, tristețea, durerea, deziluziile aruncă la vedere nemilosul răspuns

 

   vinovații ???

 pentru ceea ce  este acum:

 și ei

și voi

și noi

 

  și ei și tu și eu

 

 

iar peste tot și pentru toți

 s-arată zorii,

 voci tragice pe vânturi se aprind

 treziţi-vă, vă vin colindătorii,

 acuzatorii, asprul lor colind

 

(Zurgălăul – Nicolae Labiș)

amestecul de-o zi

sau dintr-o zi în care am rămas fără apă potabilă

(nu doar eu, ci mai multe persoane, cred, din cauza unor unor lucrari de reabilitare a rezervoarelor sau cam așa ceva;

o zi în care am înțeles încă o dată că nu -mivoi  mai dori vreodată refuzul de a bea apă;

o zi în care, lipsa apei – cu toată rezerva asigurată de asaer- îmi ”blochează ”mintea pînă și la răsfoirea ziarelor, iar de televizor, radio, chiar nu am dispoziția necesară;

am și gramofon și discuri, am și benzi, mp3-uri, așisderea,  dar e mai puternică senzația de lene, de un fel de sictir;

îmi dau pe mîini cu un dezinfectant obișnuit – cel mai bun rămîne apa, totuși….- și deschid un calculator, apoi, de pe contul obișnuit,  după o pauză destul de mare, pe Facebook,

pe care nu prea-l agreez, pentru că prea arată ceea ce fac,

aici, însă, am nimerit (într-)o zi în care mă coplesește tristețea cînd pe contul uni scriitor pe care îl respect mult îmi reamintesc de pe Creștetul Ghețarului că

la frunze, la caderea lor de-o vară,trezite sunt de gîndul c-au sa moară, că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri,  căzînd ori așezîndu-se – nu simt prea bine- pe sufletu-mi neîmpacat, amintintu-mi că vara e muta ca o greșeala-n care-am stat

 

(versuri ale Constanței Buzei aduse de gînul îndurerat pe nedrept  )

și parcă uit că m-ar durea ceva, că m-am întors din spital cu mai multe griji, se pierde și dispare pentru un timp și reproșul că am rămas într-un loc unde ani la rînd am făcut slalom printre prejudecăți, reușind adesea să le ignor, gîndindu-mă acum la vorbele lui Paul Gabor (oare mă ”aude”)?  cum că aș șerpui printre fraze,… de-o fi așa sau nu, va trebui să îmi închipui toate acele prejudecăți și altele  cu care se aseamănă, să iau una dintre cărțile de pe măsuță (pe Julio Cortázar  sau pe Nuria Amat) cu mine, după ce îi  pun coperți făcute din foi cu integrame, doar trebuie să par ceea ce se crede despre mine, nu-i așa?– și să îmi organizez cît mai bine programul astfel încît vertebrele și articulațiile mele, pînă nu demult obișnuite si cu pantele și cu dunele și cu dalele, deopotrivă, să facă față la zigzagul dintre locațiile Festivalului de film pe care-l  aștept de un an; cam aiurea și îăncărcat program, supracondensat în patru zile, astfel încît nu cred că voi reuși să văd toate filmele din concurs, preferîndu-le pe cele  din alte categorii; știu că voi regreta, dar ..  asta pot să aleg… a fost o dimineață în care am tot analizat, despicat, cercetat înciudat(ă) pliantul-program….

o zi în care  vreau să văd dacă reușesc să îmi adun gîndurile, dar și dacă pot să mai adun cuvintele…. și tot fără ciornă scriu, dar cu pauze mici și cam dese… am înlocuit a treia ceașcă (cană”!) cu una plină cu ceai din fructe (într-o astfel de zi, aroma exotică nu prea ajută)

o zi în care am descoperit un fel de  scrisoare trimisă de către John Rut adresată regelui Henric al XVIII-lea al Angliei în care îi descrie un Labrador mai puțin ”familiar ”mie ;

o zi în care petul boem a gustat din plin amarele neliniști

iar mie îmi este atît de dor de zile linîștite, nu cu liniște !!!

    cedezi acestor metamorfoze e care o mînă îndrăgostită le produce în tine

    te umpli de ritmuri, de figuri, devii scîndură, ceas de lună, zide cu ambrazuri,

    deschide către ceea ce pîndește întotdeauna de cealaltă parte,

    mașină de numărat cifre dincolo de cifre, astralab și portulan pentru pămînturi niciodată călcate, mare

                            pietricată în care alunecă peștele privirii

 

–          Julio Cortázar – Zece neegru (fragment nr 8) în traducerea Luminței Voina Răuț

––––––––-

[ tocmai am văzut -totuși!- un film frumos și trist;

film, filme, Julio Cortázar neliniști, așteptare, puțină bucurie posibilă, din toate cîte puțin…. ; poate că suficient pentru cei 5  cm de care îți pomeneam astăzi…]

De iubire, de ziua ta

  

      Ne știm dintoteauna

                            de la începuturile mele   

   te știam frumoasa, acum ești tristă

        este un an în care așa suntem:

  pline de griji,  copleșite de nevoi, de necazuri

   cu sănătatea șubrezită și ne gîndim cu grreu că ne vom reveni în bine

   eu sunt doar eu, o ființă obișnuită, care acum chiar nu mai ‚reprezint’/ nu mai contez decît ca un număr de CNP, care încă mai figurează in unele evidențe:

 Tu trebuie să reziști la tot, la toate, la  toți și la toate:

    te-au invadat răutatea, prostia,  ura, s-au jucat de-a experimentele cu tine, implementîndu-și toți inepții și incompetenții visele lor nebunești de grandomanie pînă  te-au urîțit

 ești (și suntem) singure și sărăcită/e

     în copilărie tata-mare îmi spunea despre tine că ai fost cîndva, nu chiar foarte demult, frumoasa și rotundă precum o pîine coaptă în vatră

              … vatra… Vatra ești tu însăți

  te  iubesc fără a putea explica de ce sau pentru ce, dar știu că altfel sau altceva nu aș putea simți fată de tine, decît o dragoste ce nu se așează lîngă celelalte iubiri sau feluri de iubire

    ești și rămîi reperul meu principal în lumea asta mare, de unde, în vremurile cînd puteam să o văd, să o cunosc, să mă bucur de surprizele sale, în clipa cînd îți simțeam marginile toate celulele mele se așezau mai bine în lăcașul lor – eram din nou acasă

                        aceasta ești Tu: A-casa mea, a noastră

               îngăduie-ne, mi mult sau mai puțin buni, înăduie-ne pe fiecare și adăpostește-ne, căci ai tăi rămînem, chiar dacă nu te merităm

                                     La Mulți Ani, ROMÂNIA!

    

DE ZIUA MEA

vi se pare că am privirea tristă ?
vi se pare doar, sunt puţin „îngîndurat”, dar îmi va  trece;

Voi , oameni mari, lăsaţi-ne  pe mine şi pe toţi prietenii mei, copiii acestei planete,

să conducem pentru o  zi lumea şi veţi înţelege şi farmecul unui zîmbet adevărat şi

puterea visului de a schimba  binele în rău, veţi redescoperi prietenia şi solidaritatea

dincolo de învelişul vorbelor
şi vă veţi reaminti ceea ce doriţi :
tinereţe fără bătrîneţe şi  viaţă fără de moarte

aţi uitat să îmi spuneţi la mulţi ani

( eu, de ziua mea, am primit ieri puţin mai devreme – de la prietena mea ochelari ca să pot să scriu…)

MULŢUMESC FRUMOS! 🙂   )

sursa fotografiilor:
http://www.galileo-web.com/photoblog