MECEFF 2014 ”văzut” de mine

(atunci) cînd alăturam, poate cam forțat, cele două filme -Rugul aprins (Hořící keř), regizat de Agnieszka Holland și Poziția copilului al lui Călin Peter Netzer – mă întrebam care dintre ele ”va fi mai în față” la sfîrșitul competiției, de fapt, sincer, mă întrebam care va lua Trofeul Festivalului, cu toate că nu văzusem încă toate celelalte filme concurente și datorită programării orelor de proiecție în locații diferite, nici nu aveam cum să le ”prind” pe toate șapte ;
[ filmul românesc reușisem să-l văd mai demult]
scriam în urmă cu cîteva zile, încă sub impresia primelor două zile de Festival , că sunt două drame și mi se putea, se poate și acum, să mi reproșeze că nu țin seamă de contextul fiecăreia, da!, dar fiecare dintre cele două mame se luptă pentru fiul ei, una care vrea și știe că trebuie să-i apere memoria celui pe care sistemul totalitar încearcă să-i distrugă prin întinare și amintirea și semnificația jertfei , căci într-o societate abuzivă curajul, libertatea și sacrificiul ca ultimă soluție de apărare a acesteia nu sunt permise; cealaltă mamă luptă pentru libertatea amenințată de greșeala fatală comisă chiar de către băiatul ei, ignorînd adevărul că ei doi, mamă și fiu, cu toate posibilitățile materiale și influența socială de care dispun, deloc neglijabile, sunt, în fond, victimele unui sistem aflat în derivă, care își caută anevoie coordonatele; disperării mamei care nu mai găsește peste noapte mormîntul fiului (cuprins de flăcări a doua oară, cu sicriu cu tot) se alătură plînsetul înăbușit în umilința pe care o simte în fața suferinței îndurate cu demnitate a unor alți părinți despre care nu își imaginase că o va cunoaște vreodată;
binefacerile și ororile deopotrivă, ale tranziței de la un sistem totalitar, la unul care se vrea și se pretinde a fi liber și democratic cu toate imperfecțiunile sale, se regăsesc în toate peliculele aflate în competiție dintre care eu nu am reușit să văd, pe lîngă cele două, decît Ida și Călătoria; filmul austriac, Frumuseţea ta nu are nici o valoare…, realizat de către un regizor și actori turci a fost preferatul publicului, nu știu cum este, pentru că a rulat în același timp cu Rugul aprins;
dintre filmele celor trei mari regizori ”subversive la vremea lor” am văzut filmul lui Andrej Wajda, Peisaj după bătălie și mi s-a făcut dor și mai tare de Daniel Olbrychski,
anul acesta rămîn cu bucuria de a descoperi bijuteriile lui Pere Portabella și cu regretul de a nu fi reușit să văd multe dintre celelalte….;
a fost și o expoziție de afișe/ postere și tare mi-aș fi dorit să am și eu un afis cu Woody Allen, dintre cele văzute la Centrul de urbanism și incubator de afaceri pentru IMM-uri, A.D.I. – locul/locația unde s-au ținut cele două simpozioane;
că tot am amintit de simpozioane, eu nu înțeleg ce fel de dezbatere cu caracter declarat deschis este aceea la care paricipă cel mult două-trei persoane din ”publicul larg”, în afara invitaților oficiali, astfel încît poți avea senzația unui intrus;
la cel de al doilea simpozion cu, tema Filmul de propaganda vs filmul de arta in regimul comunist, moderat de către Horia Barna și avîndu-l ca invitat pe Cristian Tudor Popescu nu am putut să merg , dar am văzut înregistrarea pe blogul jurnalistului medieșan, Mircea Hodărnău; am privit ușor amuzată cum se vorbea documentat și convingător despre propagandă și manipulare, despre regizori mari și cunoscuți din stalinism și nazism, despre istoria filmului românesc, subiecte interesante, altminteri, dar expuse în fata unor persoane la fel de avizate și cunăscătoare ale temei, ca și cel care  le prezenta acolo, pe tonul folosit la catedră; personal, am rămas, vorba dlui Radu Cosașu, cu o tresărire cînd am auzit pomenit Zidul, regizat de C Vaeni ca film de propagandă  făcut cu artă( a fost o surpriză plăcută…) și cu o întrebare : oare Să mori din dragoste de viață al lui Mircea Veroiu, nu e … propagandă făcută cu artă… (deși în anii în care a fost făcut era ceva mai mult!) și Meandrele lui Mircea Săucan și ale lui H Lovinescu nu erau pe atunci contra sistemului ?

orice Festival este o sărbătoare, mai mult sau mai puțin reușită, dar este un prilej de bucurie, iar printre
problemele și grijile de fiecare zi, nu este puțin.

reflexii în oglindă la MeCEFF 2014

un sfert de veac sau 25 de ani –– privit din perspectiva mare a istoriei pare puțin, privit mai de aproape, devine …perceptibil… de către cei care l-au trăit, nu doar au trecut prin acest sfert de secol; se împlinesc 25 de ani de la prăbușirea comunismului, iar Europa se pregătește să marcheze evenimentul, mai nesigură și mai zbuciumată decît oricînd în această perioadă, în care, totuși, s-a străduit să devină mai mare, mai unită, mai proseră și un garant al liniștii și siguranței pentru toți; desigur că în acest an evenimentele din cadrul secțiunile de acum bine cunoscute ale Festivalului se desfășoară sub temarica amintită: 25 de ani de la căderea comunismului în Europa

ca la orice Festival cu mai multe secțiuni, care oferă o varieatate surprinzătoare de filme, este nevoie de antrenament și inspirație pentru o alegere cît mai aproape de cea dorită, cea optimă, fiind, în aceste condiții aproape imposibilă; cam așa a fost pentru mine prima zi

și a fost ziua a doua, începută cu un Simpozion incitant: Regimul totalitar si regimul de tranzitie in oglinda Spania vs Europa de Est; a fost mai mult decît o satisfacție, a fost ceva dincolo de bucuria pe care o poți avea la întîlnirea și schimbul de idei între trei intelectuali care cunosc însemnătatea/ greutatea frazei și puterea detaliilor într-o discuție/dezbatere pe această temă, nu oricînd ai șansa să îl vezi si să-l asculți ”pe viu” pe Emil Hurezeanu, analistul politic (ipostaza în care apare mai des în acești ani ….) cu cîteva clase peste pseudoanaliștii care apar peste tot, cum pe drept spune un amic de al meu; rareori -sau poate niciodată- l-ai fi putut  cunoaște pe jurnalistul spaniol de origine română și care vorbește o limbă română curată, fără acea urmă de accent studiată/controlată, Adrian Mac Liman, cel care a inițiat, a formulat și a propus termenul sau forumula de Tranziție , căutată și adoptată atunci, în Spania anilor ’75-’76, cînd, la schimbarea regimului de dictatură cu cel democratic se căuta expresia potrivită pentru o altfel de schimbare, pentru altceva decît reformă ; și oricît ți-ai fi dorit să îl asculți pe Horia Barna, nu a fost nevoie să mergi în marile orașe sau să obosești radioul, a venit Domnia Sa și organizat o dezbatere provocatoare; s-a vorbit despre dictatura franchistă și despre cea comunistă, despre războiul civil și despre teroarea stalinistă și cea care i-a urmat, despre lovitură de stat și despre revoluție, despre avantajele economiei de piață în dictatură și economia centralizată, despre războiul rece și teoria brejnevistă; s-au spus multe lucruri știute despre cele două Case Regale, dar și lucruri neștiute, din ”arhiva personală” a celor de față; s-au amintit sau reamintit fapte din culisele Revoluției și ca în orice dezbatere de bun-simț, nimeni nu s-a hazardat în … profeții;

nu a mai fost timp suficient pentru mai multe întrebări -din păcate- nici pentru referiri la filmele realizate de către regizori spanioli, cele care se pot vedea pe durata Festivalului;

mi-am mărturisit nu o singură dată respectul și admirația  pentru reprezentanții celor două Case Regale,
dar,

nici o carte, nici o peliculă nu mă convinge de înțelepciunea de conducător a lui Franco, nici de grija sa față de compatrioții săi, poate doar din curiozitate aș vedea, dar acum l-am ratat, Rasa, spiritul lui Franco, în schimb regret că nu am reușit să văd Raport general (despre cîteva fapte importante pentru o proiecţie publică)  regizat de Lucia Samatos; despre revelatia artistului care face filme, Pere Portabella și despre  filme ale sale, grupate în miniserii documentare, adevărate lucrări filigranate, poate mă voi încumeta altădată, nu aici, unde mă urmăreuște, încă acel Aidez l’Espagne și umbra prietenului său, Juan Miró;
s-a vorbit și se vorbește despre demnitate și trădare, despre curaj și lașitate, acum risc și … devoalez (sic!)…. un gînd care mi-a venit după ce am văzut F-23, în regia lui Chema de la Peña : în momente de criză maximă, sub amenințarea armei reacțiile omenești sunt diverse, dar în filmul despre puciul eșuat din februarie 1981, nu am văzut nici un parlamentar spaniol care să rămînă în piciore la pînă la capăt, în schimb, îmi amintesc bine reacțiile domnilor Ion Rațiu și Dan Marțian la intrarea minerilor în septembrie 1991 în sediul Parlamentului de atunci ;
la incercări și provocări am fost și suntem supuși în fiecare zi;
filmele din acest an ne aduc, ne îndeamnă, ne obligă, parcă, la un gînd, la o reflecție în plus;
s-a încercat în cadrul Simpozionului amintit, o punere în oglindă tranziției de tip spaniol cu cea din estul Europei; dar diferențele, amintite, în linii foarte generale, și de către cei trei participanți, sunt atît de mari, în forme, fond și detalii, încît mie, personal, mi se par ca un amestec de o reflexii concave și convexe, răsfrînte pe cele două maluri ale aceluiași rîu;

două mame, doi fii, două drame : cele și cei din Rugul aprins regizat de Agnieszka Holland și Poziția copilului în regia lui Călin Peter Netzer
,
nevindecată de stîngismul meu mereu declarat mi-aș dori ca în acest Decembrie care vine, printr-o sinistră (stînga, deh!) coincidență de dată calendaristică, la predarea sceptrului pe scările unui palat, la Universitate să nu vedem, precum in filmul dedicat lui Jan Palach, scări rulante cu fotografii ale martirilor de acum 25 de ani
peste un sfert de veac ei merită mai mult

mai sunt 40 de min, așa încît dau cu banul unde, la care film merg

corecturile, deseară, la întoarcere
SCUZE!