un sfert de veac sau 25 de ani –– privit din perspectiva mare a istoriei pare puțin, privit mai de aproape, devine …perceptibil… de către cei care l-au trăit, nu doar au trecut prin acest sfert de secol; se împlinesc 25 de ani de la prăbușirea comunismului, iar Europa se pregătește să marcheze evenimentul, mai nesigură și mai zbuciumată decît oricînd în această perioadă, în care, totuși, s-a străduit să devină mai mare, mai unită, mai proseră și un garant al liniștii și siguranței pentru toți; desigur că în acest an evenimentele din cadrul secțiunile de acum bine cunoscute ale Festivalului se desfășoară sub temarica amintită: 25 de ani de la căderea comunismului în Europa
ca la orice Festival cu mai multe secțiuni, care oferă o varieatate surprinzătoare de filme, este nevoie de antrenament și inspirație pentru o alegere cît mai aproape de cea dorită, cea optimă, fiind, în aceste condiții aproape imposibilă; cam așa a fost pentru mine prima zi
și a fost ziua a doua, începută cu un Simpozion incitant: Regimul totalitar si regimul de tranzitie in oglinda Spania vs Europa de Est; a fost mai mult decît o satisfacție, a fost ceva dincolo de bucuria pe care o poți avea la întîlnirea și schimbul de idei între trei intelectuali care cunosc însemnătatea/ greutatea frazei și puterea detaliilor într-o discuție/dezbatere pe această temă, nu oricînd ai șansa să îl vezi si să-l asculți ”pe viu” pe Emil Hurezeanu, analistul politic (ipostaza în care apare mai des în acești ani ….) cu cîteva clase peste pseudoanaliștii care apar peste tot, cum pe drept spune un amic de al meu; rareori -sau poate niciodată- l-ai fi putut cunoaște pe jurnalistul spaniol de origine română și care vorbește o limbă română curată, fără acea urmă de accent studiată/controlată, Adrian Mac Liman, cel care a inițiat, a formulat și a propus termenul sau forumula de Tranziție , căutată și adoptată atunci, în Spania anilor ’75-’76, cînd, la schimbarea regimului de dictatură cu cel democratic se căuta expresia potrivită pentru o altfel de schimbare, pentru altceva decît reformă ; și oricît ți-ai fi dorit să îl asculți pe Horia Barna, nu a fost nevoie să mergi în marile orașe sau să obosești radioul, a venit Domnia Sa și organizat o dezbatere provocatoare; s-a vorbit despre dictatura franchistă și despre cea comunistă, despre războiul civil și despre teroarea stalinistă și cea care i-a urmat, despre lovitură de stat și despre revoluție, despre avantajele economiei de piață în dictatură și economia centralizată, despre războiul rece și teoria brejnevistă; s-au spus multe lucruri știute despre cele două Case Regale, dar și lucruri neștiute, din ”arhiva personală” a celor de față; s-au amintit sau reamintit fapte din culisele Revoluției și ca în orice dezbatere de bun-simț, nimeni nu s-a hazardat în … profeții;
nu a mai fost timp suficient pentru mai multe întrebări -din păcate- nici pentru referiri la filmele realizate de către regizori spanioli, cele care se pot vedea pe durata Festivalului;
mi-am mărturisit nu o singură dată respectul și admirația pentru reprezentanții celor două Case Regale,
dar,
nici o carte, nici o peliculă nu mă convinge de înțelepciunea de conducător a lui Franco, nici de grija sa față de compatrioții săi, poate doar din curiozitate aș vedea, dar acum l-am ratat, Rasa, spiritul lui Franco, în schimb regret că nu am reușit să văd Raport general (despre cîteva fapte importante pentru o proiecţie publică) regizat de Lucia Samatos; despre revelatia artistului care face filme, Pere Portabella și despre filme ale sale, grupate în miniserii documentare, adevărate lucrări filigranate, poate mă voi încumeta altădată, nu aici, unde mă urmăreuște, încă acel Aidez l’Espagne și umbra prietenului său, Juan Miró;
s-a vorbit și se vorbește despre demnitate și trădare, despre curaj și lașitate, acum risc și … devoalez (sic!)…. un gînd care mi-a venit după ce am văzut F-23, în regia lui Chema de la Peña : în momente de criză maximă, sub amenințarea armei reacțiile omenești sunt diverse, dar în filmul despre puciul eșuat din februarie 1981, nu am văzut nici un parlamentar spaniol care să rămînă în piciore la pînă la capăt, în schimb, îmi amintesc bine reacțiile domnilor Ion Rațiu și Dan Marțian la intrarea minerilor în septembrie 1991 în sediul Parlamentului de atunci ;
la incercări și provocări am fost și suntem supuși în fiecare zi;
filmele din acest an ne aduc, ne îndeamnă, ne obligă, parcă, la un gînd, la o reflecție în plus;
s-a încercat în cadrul Simpozionului amintit, o punere în oglindă tranziției de tip spaniol cu cea din estul Europei; dar diferențele, amintite, în linii foarte generale, și de către cei trei participanți, sunt atît de mari, în forme, fond și detalii, încît mie, personal, mi se par ca un amestec de o reflexii concave și convexe, răsfrînte pe cele două maluri ale aceluiași rîu;
două mame, doi fii, două drame : cele și cei din Rugul aprins regizat de Agnieszka Holland și Poziția copilului în regia lui Călin Peter Netzer
,
nevindecată de stîngismul meu mereu declarat mi-aș dori ca în acest Decembrie care vine, printr-o sinistră (stînga, deh!) coincidență de dată calendaristică, la predarea sceptrului pe scările unui palat, la Universitate să nu vedem, precum in filmul dedicat lui Jan Palach, scări rulante cu fotografii ale martirilor de acum 25 de ani
peste un sfert de veac ei merită mai mult
mai sunt 40 de min, așa încît dau cu banul unde, la care film merg
corecturile, deseară, la întoarcere
SCUZE!
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 