În loc de rămas bun

Vă scriu

Îmi doresc să Vă regăsesc pe toți cu bine.

Nu știu cît voi lipsi, dar sper să mă reîntorc mai bine, mai sănătoasă. Să pot să îmi păstrez și să îmi îmbunătățesc blogul.

În săptămînile în care nu am putut să scriu mi-am dat seama cîte aș fi vrut să scriu și nu am reușit;  da! – am nevoie să revin pe blog, atît și a;a cum pot sau cum  mă pricep, cu mai multă sau mai puțină stîngăcie.

Am nevoie de colțul de  blogosferă cu cei din blogolumea care m-au ajutat în cîteva rînduri să  depășesc  momente grele.

și vreau să Vă regăsesc pe toți cunoscuții pe care aș îndrăzni să Vă numesc prietenui sănătoși, cu speranța zilei de mîine mai puternică, cu griji mai puține,  cu bucuria pe care o dă zîmbetul celor dragi.

Să fie o societate care începe să își regăsească reperele morale și mai mult decît atît.

Eu Vă MULȚUMESC tuturor!

Să ne regăsim sănătoși și buni.

Speranța nu moare, dar poate fi ucisă (ciuruită) într-o societate … perfectă

A trăi în funcție de o morală este o dramă – în revoluție, ca și aiurea’ –- spune un personaj din romanul scris de A Malraux, Speranța.

Aș fi vrut să redau această frază pe blogul meu simplu în alt ”context”, într-o eventuală încercare de a scrie ceea ce cred eu despre acel CEVA numit SPERANTĂ

nu a fost să fie… poatee altă dată…

În ultimul timp, ultimele săptămîni,  o situație neplăcută, la care  nu vreau să mă gîndesc (mă străduiesc…) ș idespre care îmi este și mai greu să pomenesc, m-a ”ajutat ” să folosesc mai des telecomanda televizorului și să răsfoiesc ziare adevărate, din hîrtie….

și am înțeles lucruri care m-au îndepărtat tot mai  mult de imboldul de a scrie despre Speranță, înțelegînd, de fapt,  tot mai bine în ce fel de societate trăiesc, țara rămînînd aceeași (… deocamdată…)

este o societate în care  postura este dominată de impostură sau noțiunea de postură este (re)definită prin impostURĂ (mereu actual,  tot mai actual romanul lui Marius Ghilezan …)

este o societate   care nu mai are timp, răbdare și ”resurse” de tot felul pentru bolnavi, sărmani, neajutorați, handicapați fizic (cu dezabilități, cum se spune acum)

este o societate  cu pensionarii fără de care cei aflați în diverse ”posturi” (a se alege semnificația dorită de fiecare) nu  ar  fi ajuns, probabil, acolo ori în acea … ipostază

este o societate mult prea ocupată de imaginea ei în lumea largă, care lume nu o prea observă  în modul cuvenit, pentru a ști ori pentru a-și aminti că sunt copii care  nu mai cer jucării moderne sau sofisticate, ci o pereche de cizmulițe, un fular, caiete și un creion, că sunt oameni mai tineri sau mai în vîrstă a căror viață depinde de o pastilă sau o perfuzie care le sunt inaccesibile, că acea haină în plus nu mai există

este o societate în care luxul unei cărți, al unui album, al unui film, al unui concert este  permis doar celor care au știut să se descurce într-o lume unde se respectă legile junglei, doar de aceea există animale politice

este o societate în care la orice sau pentru orice nemulțumire sau nedreptate ajunsă la limita suportabilității și exprimată după priceperea și posibilitățile fiecăruia, se invocă apelul la decență

neputînd să fac prea multe, deja brațul nu mai vrea  să ”aștern electronic”  alte constatări, caut un documentar sau un concert (ei, încă se mai găsește  pe cablu RCS….  ) și mă întreb retoric

o societate normală sau o societate handicapată moral?

răspunsul vine de la sine în clipa următoare:

atunci cînd cei amintiți mai sus nu vor mai fi cuprinși în statisticile oficiale, atunci va fi, desigur, o societate perfectă

pictura de Georges Braque

Neînțelesuri scrise de ne-acasă

            Scriem mai devreme decît ar fi trebuit și decît ne-am propus.   Ar fi fost preferabil să o fac(em) la întoarcerea acasă;

dar

 Nu ne vom aminti nici de vremurile  frumoase și vesele ale copilăriei,

   Nici de adolescența și anii tinereții proapete, trăite intens, cînd iubeam marea și ne împlineam la munte, răstignindu-ne dragostea pe o anume Cruce – sau așa credeam pe atunci- nici că am cunoscut în real o lume, care aici, în virtual pare  ‘închisă’ pentru noi;

 

Nu ne vom gîndi că erau vremuri cînd visam să facem cercetare și am ajuns  să ștergem printr-o semnătură munca unor ani, care ar fi putut să ne dea iluzia că putem să ne apropiem prin perseverență și de ceeea am fi dorit să facem;

 Nu ne vom gîndi nici la sănătatea neglijată și pe care acum nu o mai putem recupera;

 Nu ne vom aminti nici bucuriile și nici tristețile strînse într-un suflet care este obișnuit, chiar dacă unii l-au îndrăgit și născocesc și acum tot felul de șiretlicuri pentru a  nu-l lăsa pradă deznădejdii și cîte alte posibile suflete nu ne-ar învidia dacă s-ar ști cu adevărat cine este acel mag al sufletelor prin cuvinte– dar nu se va ști niciodată!

 

[ pt a evita speculții ieftine: acel magician al vorbelor nu se află în blogroll-ul meu, ci doar în / pe blog]

    Nu ne vom gîndi nici la copilăria mamei, spulberată de război, nici la refugiul bunicilor care, rămași doar cu fetițele și cu o ladă cu  cărți ( pe cei care au spart vagoanele cu lucrurile înghesuite  acolo, se pare că nu îi preocupau cățile…) au reînceput o ‘altă viață’ pe care s-au străduit să o trăiască demn și fără resentimente;

 Nu ne vom amintri nici că mîine  este o zi în care tata poate a ajuns mai departe decît l-a impiedicat boala atunci cînd a fost nevoit să renunțe la pilotat;

 Nu ne vom aminti ca în urmă cu cîtva timp – nu mult- a fost un sertar, dar  și acel ‘ajunge’, însoțit de  scuze care nici acum nu au atenuat duritatea literelor-sunete;

 

  Ne vom închipui că scriem  de acasă,  cu spatele la bibliotecă, neobservî nd nici o carte lăsată aiurea prin cameră,

 Pentru că nu putem înțelege  cum s-au scris atitea jurnale și memorii, chiar dacă unele poate nu s-ar fi vrut a fi publicate și din care am citit și noi ceva-ceva fără să fi înțeles măcar vreo idee ;

 Nu am înțeles că nu toți au darul și îngăduința/permisiunea de a-și mărturisi deschis  trăirile, de a-și face cunoscute preocupările, de a dialoga cu sine însuși….

 

 și pentru că tot nu am înțeles enirea un ui blog, ajunsă acasă îl voi lăsa așa, nu îl voi șterge, nu îl voi peria de scamele sentimentale, îmi voi aminti, poate, că astăzi cineva mi-a spus că unora dintre noi, cei mai fericiti, Dumnezeu le dă un dar magnific: să rămină toată viața copii. Ferice de ei, căci nu văd răutatea lumii…

      sau, acasă fiind, îmi voi re-aminti, ceea ce citisem cîndva––- hmmm, pe un mail ;

    viața fără singurătate ar semăna  a  bîrfă ;

    nu îmi place bîrfa, aleg, așadar, singurătatea.

 

 

 

 

    Iar atunci cînd voi redeschide blogul pentru a scrie, îmi voi aminti, cu siguranță și de Speranță și de Omenirea omeniei dar și de Omenia  omenirii din cotidianul real sau așa cum apare în blogolumea din blogosferă.

 

    și cam atît.

 

 

 

–––––––––––––––––––––––––––-

 

    mi-a fost greu să aleg între cele  două posibile ‘semne’ din ”calendarul meu” și care cred că  s-ar putea regăsi în însemnările de mai sus

gînd de zori

aș vrea să pot crede și astăzi cele două fire, împreunate într-unul singur, sunt atit de firave și de rezistente, deopotrivă și că nu se pot separa și nici rupe

– cum să separi Dragostea de Speranță și cum să le frîngi?-

fiecare îl va purta simplu sau va prinde de el ceea ce are sau ceea ce își dorește:

 un trifoi cu patru foi sau un țechin de argint, o floare sau o vergea de aur, o ancoră sau o cruce

 purtați-l cu grijă: poate că  nu se vede, dar cu siguranță se simte –  între cele două fire este o fărîmă din sufletul fiecăruia – al nostru, al tău, al meu

așa mi-am amintit în zorii primăverii că mi-a spus bunica mea atunci cînd m-a învățat să îl port frumos și la vedere

În timp ce unii sunt în sesiune, alții au terminat, eu încerc să îmi reduc din restanțe

  Anul trecut scriam cam așa :

” să scriu; dar despre ce? Despre lume, dacă tot vreau să o schimb, iar lumea are trăiri, sentimente şi are şi valori . Cum nu am pretenţia de a fi axiolog, mă hazardez spre sentimente, dintre care trei mi se par mie esenţiale, dar nu şi singurele: Speranţa, Ura şi Dragostea. Despre cel din urmă, las pe alţii, mai avizati să scrie.”

    Cum despre ‘ură’ am încercat șî încropesc ceva,  aș vrea ca timpul și mîna să mă lase să îmmi limpezesc sau să îmi lămuresc gîndurile în ceea ce privește Speranța, într-o perioadă în care chiar am nevoie să cred că   ‘nu moare în zori’

   și dacă scriam undeva, tot în virtual, că eu cred că disperarea trebuie ”analizată” începînd de la tragedia greacă și școlile grecești, trecînd apoi pe la mulți alții, îmi iau ca argument pe Mededea lui SENECA—”cine nu speră, nu are de ce despera”

 și poate voi găsi acel bun nesigur al cărui nume este SPERANȚA (da, tot Seneca)

(spor mie și sănătate tuturor!)