Scriam în urmă cu cîteva zile că blogosfera salvează presa pe timp de criză, fără să menţionez atunci că am regăsit pe bloguri apartinînd unor personalităţi foarte cunoscute articole reproduce integral din reviste sau ziare centrale; desigur, motivele preluării lor pe blogurile respective, le-am înţeles.
Fără cea mai inofensivă idée sau pretenţie de a mă ’inspira’ din aceste lecturi sau acest tip de postare –am rămas doar cu plăcerea sau cu întelegerea, după priceperea mea, a lecturii — şi lipsindu-mi motivaţia acelor reproduceri- eu incerc acum să transcriu (este uşor cu Copy/Paste 🙂 ) unele texte care mi-au atras atenţia din ultimele lecturi din ziare şi reviste (nu îmi voi face un obicei).
Am ales doar cîteva, chiar şi aşa postarea fiind cam lungă:
◊
’Am citit săptămîna trecută, în Evenimentul zilei, un text năucitor al lui Horia-Roman Patapievici, intitulat „Cultura democratică şi consensul urii“.(…)să consideri, cum face domnul Patapievici, că toţi cei care nu-l mai vor preşedinte pe Traian Băsescu, sau îl critică, sînt atinşi de ură e prea mult. Să găseşti similitudini între „ura“ faţă de Traian Băsescu şi ura „din mediile antisemite, în Germania anilor ’20“, e deja hiperdimensionat’ – si dacă mă gîndesc ce bucurie sau satisfactie spirituala îţi oferă dialogurile lui H R Patapievici , cînd vorbeşte despre Copernic sau devoaluează experienţa de viaţă a interloctiorului său…
Întreg articolul este scris cu măsura bunului-simţ şi l-aş fi reprodus nu doar selecttiv aici, dar nu doar din considerente de spaşiu nu o fac. Cred că fraza următore, din finalul textului redă sau sintetizează o stare a unei părţi a spcietăţii’ în care eu, personal, mă regăsesc
‘Chiar atît de mărginiţi sîntem, să ne punem toate speranţele şi ţelurile doar intr-un preşedinte? Atunci, ne anulăm individualitatea şi spiritul critic.’ [Patapievici, Băsescu şi ura – Autor: Ovidiu ŞIMONCA, Observatorul Cultural, Numarul 488 din 20.08.2009]
◊
Ce mă dezgustă în orice revoluţie este caracterul ei necruţător. Am citit un studiu despre derapajul democratic al Spaniei lui Franco, în care ideea principală era aceea că acolo au practicat amnezia şi amnistia. Nimeni din jurul meu nu l-a citit, iar dacă îl rezumam, toţi se uitau la mine ca la un nebun inofensiv. Ştiu că la noi nu se poate, dar eu nu-mi voi învinovăţi mama că a fotografiat la prima comună colectivizată, nici tatăl pentru că a lucrat la cenzură. Bine că m-au lăsat să cresc cum am vrut. Am altă obiecţie la prezent, fiindcă numai el mă interesează. (…)
Am fost şi la lansarea cărţii lui Adam Michnik, am întîlnit acolo cam acelaşi public ca la Antologia ruşinii, i-am ascultat pe vorbitori şi după ce am început să citesc cartea mi-am dat seama că nici unul nu ar fi capabil să-i pună în practică ideile. Ei nu-i pot pricepe antianticomunismul. Ei nu-l înţeleg cînd el cere să se renunţe la căutarea adevărului în dosarele Securităţii care deformează totul. Ei nu sînt în stare să judece ca el legea marţială din 1981 şi rolul lui Gorbaciov. Ei nu dau nici o importanţă faptului că el, fost comunist, cu tată comunist, nu se angajează la dreapta lor. Poate că el nu ar fi fost de acord nici cu apariţia Antologiei. În fond, lăudîndu-l teoretic, ei se dezic de el în practică, motivînd că Polonia nu e România. Nu e, dar în practică ei sînt mai aproape de fraţii Kaczynski decît de Michnik. Un Michnik e cvasi-imposibil la noi, tot aşa cum nu am putut avea un Havel care să-l ia lîngă el, la putere, pe un Dubcek. Cînd aud în 2009 că încă se mai întreabă de ce nu am avut un Havel, îmi vine să strig: din cauza ta, din cauza mea! Dar sînt un timid care nu se pricepe decît la rezistenţa materialelor.
[Dilema Veche – Anul VI, nr.287 2009-08-13, Radu Cosaşu]
◊
Presa britanică
„Faust”, de la grandios la egocentrism
Primele reprezentaţii ale spectacolului sibian „Faust” la cea de–a 63–a ediţie a Festivalului Internaţional de la Edinburg fac valuri în presa britanică* Publicaţii binecunoscute, precum The Telegraph, The Independent, The Guardian, consideră că „Faustul” montat de Silviu Purcărete este grandios, cea mai ambiţioasă producţie a festivalului sau, dimpotrivă, o montare „egocentristă”* Transformarea Ofeliei Popii în Mefisto este văzută ca una excepţională*
„Faust”, spectacolul pe care Silviu Purcărete l-a montat la Teatrul Naţional „Radu Stanca” în 2007, a făcut deja să curgă destulă cerneala în presa britanică, în publicaţii de prin rang. The Telegraph, The Independent, The Guardian sau BBC a alocat spaţii generoase spectacolului cu care România se prezintă în selecţia oficială a celui mai mare festival de artele spectacolului, cel de la Edinburgh.
Memorabil, senzaţional, grandios…
… sunt doar câteva dintre epitetele ce au fost aşezate de presa britanică în dreptul spectacolului de la Sibiu. Redactorii publicaţiei The Guardian s-au declarat impresionaţi de „cel mai ambiţios proiect teatral” al Festivalului de la Edinburgh, informează Mediafax.
[Tribuna, 25,08,2009]
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 