zile, săptămîni, ani, vieţi

sau acel ceva cuprins între clipa, clipe şi (o) viaţă

pentru fiecare înseamnă cîte ceva : mai mult sau mai puţin, ori, alteori, totul

nu cred că sunt în stare să  ’concretizez” ce au însemnat pentru mine ultimele săptămîni în care, dincolo de cîteva pagini lecturate răzleţ, unul sau două comtarii lăsate aiurea, pe alte bloguri şi sub alt nume, desprizându-mă  de imaginile celor treii-patru filme la care va trebui să mă întorc atunci cînd şi dacă va mai fi posibil, pentru a le … simţi … , oricum şi oriunde caut mă izbesc de un rînd scris pe blogul meu … atunci cînd TOTUL valorează NIMIC

orele, zilele, lunile, anii, eternitatea de o clipă sau a clipei, cuprind/au în ele TOTUL atunci cînd naivitatea trece drept candoare şi invers, cînd tandreţea celor dragi alungă, îndepărtează orice rău/tate,  cînd simţi dragostea în fiecare celulă care transcede al nu-ştiu-cîtelea cer pe o gamă pe care se pot scrie doar romanţe pentru îndrăgostiţi, cînd sinceritatea şi sprijinul prietenilor adevăraţi sunt atît de fireşti încît nu le mai observi, cînd poţi păşi „pe valuri în picioare „sau cînd  bulgărele de zăpadă plină vară  se topeşte zăpadă lăsîndu-ţi în palmă o floare de colţ, cînd hectolitri de cafea şi coşul plin de foi cu formule şi mucuri de ţigară ajungeau şi pe listingul din chinul nopţii înspre zorii zilei, cu rezultatul dorit, cînd braţele şi picioarele nu cunoşteau altă neplăcere decît aceea a crampelor uşoare după slalomul făcut printre şcoală şi cinema, printre locul  de muncă şi expoziţii sau excursiile mici dar dese, cînd zîmbetul era cu greu alungat doar de un necaz inevitabil găsit/scris în …scenariul…  al vieţii

şi deodată/ dintr-odată ajungi la acea pagină-filă-parte de in scenariu unde întîlneşti NIMICUL

şi nu este, precum te aştepţi, finalul ………nu, nuuuuuuuuuuuu….  sunt dezamăgirile, regretele, dorinţele neîmplinite, îmbrăţişările de rămas bun pentru totdeauna, spaima cînd vezi chipul hăului flămînd, gustul amar al resemnării, ghimpii necruţăori ai prejudecătii, acceptarea renunţării, năruirea în sine în faţa suferinţei celor pe care nu-i poţi ajuta, durerea pierderii, peste toate, menghina fioaroasă a bolii care desăvîrseşte NIMICUL

uneori crezi că ajungi aici printr-o simplă semnătură, cînd, dintr-un orgoliul nemăsurat, ştergi ani de muncă proprie şi de sacrificii ale altora, apropiaţi, sau că te urmăreşte hărţuitor vorba aceea care îţi plăcea şi/însă  pe care nu ai respectat-o „casa părintească nu se vinde”, iar dacă nu găseşti răspunsul nici în rugăciune şi nici în gestul celorlalţi la frămîntarea „ce rău am făcut, cu  ce am greşit ?”,  începi să înţeelegi că răspunsul este foarte aproape şi pe cît de greu de acceptat, pe atît este de o simplitate usturătoare : neglijenţa faţă dre tine însuţi/de mine însămi, ignorarea cu o superioritate care mereu se răzbună, în pofida oricărei îndoieli în superstiţii, ignorarea bolii

acum nu te mai ajută nici bucuruiile unei copilării frumoase, nici efervescenţa uneii adolescenţe debordante în trăiri adevărate sau visate pe pagina cărţii ori pe ecran, nu mai poţi chema în ajutor anii tineri promiţindu-le că nu vei mai desconsidera/ignora nici frigul, niici vîntul, nici canicula, că vei face zilnic   exerciţiile de gimnastică, este cam tîrziu să te declari ne-dependent(ă) de calculator, în afara orelor cînd acesta te ajută să plăteşti facturile…. cam tîrziu, caam prea tîrziu

şi totuşi,

există, mai există o speeranţă, chiar şi firavă ca o dorinţă înainte de a se pronunţa verdictul uşor previzibil:

SPERANŢA CĂ O DOAMNĂ PROFESOARĂ CARE TE-A MAI AJUTAT SĂ AJUNGI/TE RIDICI  PE LINIA DE PLUTIRE, TE VA ÎNŢELEGE ŞI DE DATA ACEASTA

Şi pe urmă, adică dacă vei avea şansa aceasta, ce vei face ?

Voi ţine seama de ceea ce mi-au spus prietenii care mi+au fost mereu aproape şi la bine şi la greu : Tina, adică şefa mea  de grupă şi Viorel, cel de la care de fat, ca să fiu corectă, familia sa, de la cae, alături de multe altele, am şi  abonamentul pe  un an întreg  la Dilema Veche

Altfel spus/scris: mă voi întoarce mai des în blogosferă,m voi relua … discuţiiile…, schimbul de idei cu ceilalţi, neuitînd, să fac pauzele necesare, să respect programul orelor pe net…

Ei, bine, ar mai fi multe de spus, de scris, dar astăzi nu am deschis nici radio, nici tv, nici un site de ştiri

Şi chiar mă interesează şi ce se mai întîmplă pe laa noi, dar în aceste zile, mai cu seamă sunt curioasă ce fac, cum aleg grecii şi francezii

Celor obişnuiţi cu alt „mod/fel de a scrie, le reamintesc respectuos că blogul este şi un fel de jurnal   (aberant, în cxazul meu)
…. sper să pot să scriu cu îndreptăţire „pe curînd”

(am nevoie de  gîndul Vostru bun….)

mă întreb

de cîteva ore bune mă întreb dacă, într-adevăr,am terminat/absolvit ASE-ul,

dacă am știut vreodată cum arată și dacă  am avut de-a face cu un buget, fie și tangențial, în ”meseria”mea

nu aruncați în zidul meu cu roze, păstrați portocalele și mandarinele pentru necesarul  de  vitamina C, este păcat să stricați bratele balanței, iar săgețile sunt bune în orice timp, mai ales de pace, este o iarnă capricoasă, cu sărbători cam improvizate, așa încît verdele este prea valoros pentru a fi irosit degeaba

eu nu mai ”comentez”politică, iar de problemele economice m-am depărtat nepermis de mult

cît despre așa zisul ”buget propriu”, acesta, în cazul meu, depinde în mare măsură cît de repede și mai ales cum îmi refac starea de sănătate, dar și modul în care voi reuși să înving prejudecățile unora cărora aș vrea să le pot reaminti că nu sunt singurii ajunsi într-un oraș de provincie care au călcat într-un teatru bucureștean sau într-o cinematecă tot de acolo

că pe vremea cînd Dilema stătea pe tarabe, la discreție, eu îmi făceam bilet de voie de la servici, în contul unui timp neplătit, evident, pentru a o avea și a o citi acasă, mai repede,

că am urmărit și urmăresc și eu Profesioniștii  de la care Eugenia Vodă izbutește cu o iscusință de invidiat, cred, de către mulți … moderatori intelectualizați cam precoce ori deja obosiți ,să obțină ineditul dar și amănuntul dorit (în provincie există moderatori și jurnaliști foarte buni, am ai spus-o, iar unele talk-shouri  sau dezbateri chiar surclaseaza multe dintre cele cantonate, la ore de vîrf, în anumite tipare)

dar mai întîi de toate trebuie să mă regăsesc pe  mine însămi, să-mi recîștig voința de altădată și încrederea în mine însămi și asta nu în blogosferă, chiar dacă și aici se pot pierde multe caree crezi că îți aparțin și că ești protejat de imensitatea și inefabilul misterios al virtualului

dar pentru fiecare – și pentru mine- există un dacă

Ok (!) –- chiar dacă nu prea este

Se întîmplă sau sunt situații în care crezi că nu poate fi mai rău decît să cazi pe stradă, să mergi cu teamă la servici – de fapt este jena pe care o simți în privirile celor care trec pe lîngă tine, privire cu atît de diferite nuanțe, deși esența rămîne aceeași : mila, care este cumplit de suportat; dar ai șansa să întîlnești un om cu pricepere în meseria sa și mai ales cu suflet, care nu doar că îți alungă teama de a coborî bordura, dar te mai și urcă pe tocurile la care nu mai sperai…
și vine o vreme, niște zile, săptămîni, luni, chiar, cînd nu-ți mai dorești să mergi pe tocuri în zilele mai ”mofluze”, cum ar spune abbilbal din blogolume, dar te mulțumești să știi că poți să te simti din nou ”util”; adică de folos, că nu mai depinzi de celălalt, oricine ar fi, cînd încerci tot ce știi sau afli că te-ar putea ajuta și nu prea reusești mare lucru; și cînd nu mai poți să-ți înnăbuși revolta față de viață – după ce ai terminat răfuiala cu tine însăți ( caz la genul feminin, acuzativ dacă nuse mai vrea nominativ, persoana a treia (a III-a), aparent, se cam suprapune puternic persoana a II-a…., singular, evident), îți repeți cu o obsesie patologică cuvintele cite sau auzite cîndva și nu mai știi cărui învătat sau     savant  îi aparțin: ”cu tine ai întotdeauna doi tovarăși: tot binele pe care l-ai făcut și tot răul ” și nu te întrebi cît bine ai făcut ori dacă ai reușit să faci, dar te întrebi mirat(ă) și revoltat(ă) ce rău ai făcut, pentru că nu crezi că merîți ceea ce ti se întîmplă;
ei bine, chiar în aceste situații apare, re-apare tocmai persoana care te-a pus cîndva pe picioare, de-adevăratelea și mai realizezi și că peste timp ai fost ingrată, oricît de simandicos de poliltico(a)s(ă) pretindeai că ești; de unde știa? Culmea! Da, asta este demn de mirare: îți citea aiureala sau aberația de blog chiar și departe de casă, iar la întoarcere, în primele zile a avut și curiozitatea și bunăvoința săă se intereseze ce (ți)se întîmplă; te miri că acum după două zile relaxarea se simte și că degetele tastează ceva-ceva mai bine, chiar dacă multe cuinte apar ciuntie? – este încă o lecție pe care ți-o dă javra aia prietenă cu tine și cu ăla care rotește un baston asemenea unui aristocrat, el cu jobenul ros și cu pantalonii cîrpiți, în cel mai fericit caz;
și tot în aceste zile, chiar dacă nu a(i) făcut ce și cum ai/ar fi trebuit, a(i) înțeles că timpul rămas este mult prea prețios pentru a fi irosit cu lucruri facile, unele chiar grotești prin repetiție, că deși urîțenia cotidiană – soră geamănă cu indiferența mai marilor lumii noastre mai mici și a celei mai mari- ne atinge dureros, mărindu-ne chinul pînă la disperare, refugiul il găsești/găsește/găsim tot în cutură;
și aici și acum, în aceată grabă ”particularizez” și, subiectivez, nu mai știu cum este corect, folosesc persoana I singular: eu îi sunt recunăscătoare și îi multumesc pentru răspunsul dat pe bijuteria de blog – a se căuta, pt că merittă acel blog care nu se află în lista mea; un anume film documentar dintr-o emisiune săptămînală pe care încerc să nu o pierd , chiar de-ar fi o schimbare de orice fel, acel film excelent lucrat, ca mai tot ce face realizatorul acelui documentar, chiar și cînd glumește înțepînd, umorul de calitate il percep și urzuzii ca mine, m-a trimis seara tîtrziu să caut cărțile unui mare scriitor și ale unui om exemplar…. și m-am pierdut o clipă, neștiind ce să aleg mai întîi: un roman, o povestire, o piesă de teatru au Jurnalul celui fără jurnal; am deschis a doua zi jurnalul absolut la întîmplare : și am recitit: ”a trebuit să invăț a face diferența dintre durere și suferință,. Durerea aparținee vieții inviduale – suferința aparține istoriei (….) noi nu suntem bolnavi, istoria e bolnavă, noi suntem doar celulele încă vii și dureroase ale unei sublime Ființe biciuite, crucificate, îngropate de vii.” I D SÂRBU
și amintindu-mi cît de frumos povestea regizorul de teatru, nu de film, Horațiu Apan, despre experiența sa la Teatrul din Petroșani, explicîndu-ne cît de adînci sunt prejudecățile privind acele locuri și oamenii de acolo [scuze Prințe, dar nu-ți fac ”publicitate, Alteța Voastră nu are nevoie de așa ceva, știm ! ] am renunțat să răsfoiesc din nou Sfidarea Mondială și să compar cele din carte cu cele vazute, citite,auzite în aceste zile , deși am și eu nedumeririle și speculațiile mele, în ceea ce priveste marile interese ale diverșilor aranjori ale ”jocului de domino”,
acuim prefer să uit și de bîlciul dîmbovițean (de cînd Dunărea s-a revărsat prin toată țara? –eu chiar iubesc Bucureștiul !!!) și pînă îmi ”oblojesc” toate rănile înghit polen cu miere și lămîie, care, cu o scriitură și un film bun dau un cocktail de calitate;
dar iar m-am rătăcit printre paranteze și am uitat să-i trimit un gînd bun, de recunoștiință celui care, prin acel filmulet, mi-a redescoperit sau m-a ajutat să redescopăr un ”univers” de care aproape uitasem….

și pentru că la aceeași emisiune, cu o săptămînă în urmă o mare actriță mărturisea că i s-a prrezis că va juca în comedie cu lacrimi,
tocmai pentru că imi este greu să zîmbesc privesc din nou spre una dintere cele mai formidabile –pt mine, desigur- fotografii zărite în ultima vreme.

(fotografie din rev DILEMATECA nr 57 – febr 2011 )

pare OK, nu-i așa ?

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

                  ‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”