zile, săptămîni, ani, vieţi

sau acel ceva cuprins între clipa, clipe şi (o) viaţă

pentru fiecare înseamnă cîte ceva : mai mult sau mai puţin, ori, alteori, totul

nu cred că sunt în stare să  ’concretizez” ce au însemnat pentru mine ultimele săptămîni în care, dincolo de cîteva pagini lecturate răzleţ, unul sau două comtarii lăsate aiurea, pe alte bloguri şi sub alt nume, desprizându-mă  de imaginile celor treii-patru filme la care va trebui să mă întorc atunci cînd şi dacă va mai fi posibil, pentru a le … simţi … , oricum şi oriunde caut mă izbesc de un rînd scris pe blogul meu … atunci cînd TOTUL valorează NIMIC

orele, zilele, lunile, anii, eternitatea de o clipă sau a clipei, cuprind/au în ele TOTUL atunci cînd naivitatea trece drept candoare şi invers, cînd tandreţea celor dragi alungă, îndepărtează orice rău/tate,  cînd simţi dragostea în fiecare celulă care transcede al nu-ştiu-cîtelea cer pe o gamă pe care se pot scrie doar romanţe pentru îndrăgostiţi, cînd sinceritatea şi sprijinul prietenilor adevăraţi sunt atît de fireşti încît nu le mai observi, cînd poţi păşi „pe valuri în picioare „sau cînd  bulgărele de zăpadă plină vară  se topeşte zăpadă lăsîndu-ţi în palmă o floare de colţ, cînd hectolitri de cafea şi coşul plin de foi cu formule şi mucuri de ţigară ajungeau şi pe listingul din chinul nopţii înspre zorii zilei, cu rezultatul dorit, cînd braţele şi picioarele nu cunoşteau altă neplăcere decît aceea a crampelor uşoare după slalomul făcut printre şcoală şi cinema, printre locul  de muncă şi expoziţii sau excursiile mici dar dese, cînd zîmbetul era cu greu alungat doar de un necaz inevitabil găsit/scris în …scenariul…  al vieţii

şi deodată/ dintr-odată ajungi la acea pagină-filă-parte de in scenariu unde întîlneşti NIMICUL

şi nu este, precum te aştepţi, finalul ………nu, nuuuuuuuuuuuu….  sunt dezamăgirile, regretele, dorinţele neîmplinite, îmbrăţişările de rămas bun pentru totdeauna, spaima cînd vezi chipul hăului flămînd, gustul amar al resemnării, ghimpii necruţăori ai prejudecătii, acceptarea renunţării, năruirea în sine în faţa suferinţei celor pe care nu-i poţi ajuta, durerea pierderii, peste toate, menghina fioaroasă a bolii care desăvîrseşte NIMICUL

uneori crezi că ajungi aici printr-o simplă semnătură, cînd, dintr-un orgoliul nemăsurat, ştergi ani de muncă proprie şi de sacrificii ale altora, apropiaţi, sau că te urmăreşte hărţuitor vorba aceea care îţi plăcea şi/însă  pe care nu ai respectat-o „casa părintească nu se vinde”, iar dacă nu găseşti răspunsul nici în rugăciune şi nici în gestul celorlalţi la frămîntarea „ce rău am făcut, cu  ce am greşit ?”,  începi să înţeelegi că răspunsul este foarte aproape şi pe cît de greu de acceptat, pe atît este de o simplitate usturătoare : neglijenţa faţă dre tine însuţi/de mine însămi, ignorarea cu o superioritate care mereu se răzbună, în pofida oricărei îndoieli în superstiţii, ignorarea bolii

acum nu te mai ajută nici bucuruiile unei copilării frumoase, nici efervescenţa uneii adolescenţe debordante în trăiri adevărate sau visate pe pagina cărţii ori pe ecran, nu mai poţi chema în ajutor anii tineri promiţindu-le că nu vei mai desconsidera/ignora nici frigul, niici vîntul, nici canicula, că vei face zilnic   exerciţiile de gimnastică, este cam tîrziu să te declari ne-dependent(ă) de calculator, în afara orelor cînd acesta te ajută să plăteşti facturile…. cam tîrziu, caam prea tîrziu

şi totuşi,

există, mai există o speeranţă, chiar şi firavă ca o dorinţă înainte de a se pronunţa verdictul uşor previzibil:

SPERANŢA CĂ O DOAMNĂ PROFESOARĂ CARE TE-A MAI AJUTAT SĂ AJUNGI/TE RIDICI  PE LINIA DE PLUTIRE, TE VA ÎNŢELEGE ŞI DE DATA ACEASTA

Şi pe urmă, adică dacă vei avea şansa aceasta, ce vei face ?

Voi ţine seama de ceea ce mi-au spus prietenii care mi+au fost mereu aproape şi la bine şi la greu : Tina, adică şefa mea  de grupă şi Viorel, cel de la care de fat, ca să fiu corectă, familia sa, de la cae, alături de multe altele, am şi  abonamentul pe  un an întreg  la Dilema Veche

Altfel spus/scris: mă voi întoarce mai des în blogosferă,m voi relua … discuţiiile…, schimbul de idei cu ceilalţi, neuitînd, să fac pauzele necesare, să respect programul orelor pe net…

Ei, bine, ar mai fi multe de spus, de scris, dar astăzi nu am deschis nici radio, nici tv, nici un site de ştiri

Şi chiar mă interesează şi ce se mai întîmplă pe laa noi, dar în aceste zile, mai cu seamă sunt curioasă ce fac, cum aleg grecii şi francezii

Celor obişnuiţi cu alt „mod/fel de a scrie, le reamintesc respectuos că blogul este şi un fel de jurnal   (aberant, în cxazul meu)
…. sper să pot să scriu cu îndreptăţire „pe curînd”

(am nevoie de  gîndul Vostru bun….)