SUBIECTIV, în loc de altceva

 Mă gîndesc:nu, nu în asta constă raritatea, Barbu era matematician, Blaga -filozof, Arghezi- romancier, Călinescu – dramaturg. Impresia de neobișnuit o crează nu polivalența, destul deobișnuită în epocă,ci eleganța și armonia acestei personalități; între atîtea corpuri strălucitoare (stălucirea este reflectarea razelor,impermeabilitatea) prezența aceasta nepătimașă, nesubiectivă,dispusă să absoarbă luminile pe care ea le întîlnește în drum și să le discearnă cu înțelegere și subtlitate – iată un lucru rar și impresionant. Gradul  de  maturitate al unei culturi este dat pentru obsevatorul atent nu de  numărul creatorilor –niciodată reprezentanți ai seriei, întotdeauna revoltați și intoleranți – ci de numărul celor care, oarecum nenuanțat, sunt numiți oameni de cultură, ființe supunîndu-se  cu grație legilor societății pe care o reprezintă într-un plan superior.

 

                                           ( fragment din … interviul … dat de Al Rossetti Anei Blandiana și publicat în volumul Convorbiri subiective, în colaborare [ori alături, mai corect exprimat, cred eu, de Romulus Rusan ], volum gîndit în redacția Vieții Studențești si apăruut la editura Albatros în anul 1971; pe una dintre filele cărții din bibloteca mea apare data ianuarie 1976, Copșa-Mică…)

aș fi vrut să redau/transcriu întrega discuție dintre cele două personalități,  ; volumul, de fapt sunt două volume, cred că ar merita și acum –sau mai ales acum- mai  multă atenție

eu l-am recitit acum cînd, căutînd cu totul altceva, l-am re-găsit  oarecum ”dosit”pe un al doilea șir de  pe un raft de cărți

și mi-am amintit  puțin amuzată, deși starea mea nu era deloc ”aservită” pt așa ceva, că în urmă cu cîteva săpttămîni sau poate luni, am nimerit mai mult dintr-un click și  întîmplător și curios pe un blog care se declara a fi intelectual; înspăimîntată, am recunoscut repede că am nimerit greșit și retrăgîndu-mă politicos, am pomenit, legat de subiectul postării de America ogarului cenușiu, întrebîndu-mă deloc retoric dacă sau cîți dintre noi își  mai amintesc de ea; mi s-a răspuns lăsîndu-mi, oarecum , senzația că aș fi în off side/offside; sincer, nu am încercat să rețin numele blogului, nemaitrecînd pe acolo, fiindu-mi dintr-un început inaccesibil;

ehei, mai am de acumulat, de digerat, de…evoluat, dacă timpul îmi va permite;

par schimbată, cumva? nu sunt nici ironică, nici invidioasă, nici rea, iar problemele din ultima vreme m-au ajutat să  înțeleg cu totul altceva decît răutatea sau rubedeniile acesteia;

spre finalul discuției, Profesorul Al Rosetti este întrebat de către Ana Blandiana:

     -credeți că zeii trebuie cunoscuți cu amănuntul? Credeți că e bine să știm despre ei totul ?

iar răspunsul :

       -totul? Cine știe totul?dar dacă ar fi posibil, de ce nu ?

zilele  trecute pomeneam/”scriam” în altă parte și în alt context despre zeii greci; azi nu mă gîndesc la Ahile, ci la Femios, pentru că, încercînd să înțeleg     zbuciumul și  binefacerile foarte interesate ale unei integrări nu adiacenteglobalizării, ci parte a unui corp aidoma celui din matematici, constat că este mai greu și poate de aceea mai de apreciat să trăieștti în condițiile unei permanente și teribile presiuni suspicioase.

… și știu că zeii sunt lăsati să moară singuri….

cît despre acel pahar de vin grecesc de care pomenea Ortega y Gasset, îmi doresc să fiu sănătoasă pentru a-l gusta la vară, pe Acropole

prozaic

ei bine, n-a fost să fie Toscana….

a fost un altceva, cu totul altceva….

se mai întîmplă (mi se întîmplă cam des)

și acum, ce?

cum adică, ce?

sau cum?

… incerc să gîndesc pozitiv, cam așa:

nu m-am întors acasă mai rău  decît am plecat (dar nici mai bine – gînd respins a priori, cum s’ar zice, pentru că strică toată autosugestia)

interdicții, destule, restricții – cu duiumul, unele chiar de neacceptat

1 oră pe net – de parcă aș găsi totul in cutia poștală, in locul facturilor, tv-ul pină la ora 22, de parcă aș putea eu să mut la orice oră vreau emisiunile pe caare le vreau, fidelitate față de galaxia Gutenberg, nu am acum bani pt e-book, dar și dacă i-aș avea, tot nu cred că ar fi printre priorități (am mai explicat că prefer cărămida caldă în mîini)

muzică și filme care bine-dispun, nu dintre-alea către sau înspre care am eu aplecare,

ș.am.d.

și atunci ce mai rămîne?

să-l rog pe un bun prieten să vină de departe, să coboare de pe scîndura pe care o slujește trăind și trudind, să îmi povestească acea seară de poveste adevărată, de care a avut parte, iar sufletul său frumos o merita, cu regi și regine, cu prinți și prințese aievea (oare nu s-a îndrăgostit niciuna de VOCEA sa frumoasă ? 🙂 ) – eu am ‘simtit’ acea seara deosebită doar pe sticla televizorului….

să deschid albume și să îmi amintesc că într-un interviu acordat lui Romulus Rusan, Liviu Ciulei spune că ”în pictură roșul lîngă verde nu se potrivește – nu merge!– decît atunci cînd merge”, alungînd regretul că eram prea mică pentru a înțelege emoția cu care mama-mare se uita la Leonce și Lena pe ecranul alb-negru;

să nu mă gîndesc că am ratat Festivalul de Film Documentar de la Sibiu,

că nu pot vedea nimic din minunile care se întîmplă pe scenele bucureștene,

că nu prea mai înțeleg nimic  sau aproape nimic din ceea ce se întîmplă în jur, în lumea mare sau mai mică din jurul meu,

că mă ademenește leapșa de la ANDI, dar dacă aș încerca să răspund sincer și serios (cum altfel ?!) ar ieși un dezastru….,

că tastez acum aiurea în timp ce ar trebui să scriu/sa chinui tastele și degetele cu ceea ce am promis în altă parte, dar mai am, cred, cam două zile răgaz (chit că încă mai am de parcurs juma’ din material…)

așa că, oricît am încercat și nu prea am reușit, să mă feresc pînă acum, nu voi reuși nici de acum încolo ( cît timp îmi mai este îngăduit … pre-simțirea devine simțire) și rămîn cît se poate sau cît pot de prozaică