poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

FLORAR

Nu se află lucru în care să nu mă găsesc; nu numai vocea, mea cîntă, totul răsună…

                 …  e, începînd cu micuțele tale flori de ciuboțica-cucului pot să o iau iarăși de la capăt;

Risipei se dedă florarul

             de Lucian Blaga

Ne-om aminti cîndva tîrziu

de-această întîmplare simplă,

de-această bancă unde stăm,

tîmpla fierbinte lînga tîmplă.

 

De pe stamine de alun,

din plopii albi, se cerne jarul.

Orice-nceput se vrea fecund,

risipei se dedă florarul.

 

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene

alcătuieşte-n aur fin.

Pe umeri cade-ne şi-n gene.

pictura de   Lovis  Corinth

Ne cade-n gură cînd vorbim,

şi-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul.

Şi nu ştim ce păreri de rău

ne tulbură, pieziş, avîntul.

 

Ne-om aminti cîndva tîrziu

de-această întămplare simplă,

de-această bancă unde stăm,

tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.

 

 

latente-n pulberi aurii-

păduri ce ar putea să fie,

şi niciodata nu vor fi.

 

 

   Cu adevărat nimic nu mă împiedică să găsesc că toate lucrurile sunt inepuizabile, intacte;

     … unde și-ar aflapunctull de plecare arta dacă nu în această tensiune a unui început infinit ?     –text  de R M Rilke-

 

… și poate în acel loc-semn de întîlnire a Începutului cu Ne-sfîrșitul ase imbie uneori toamna cu primăvara

 

… dar nu, nu este nevoie sămă necăjesc pt că nu am găsit decît lăcrămioare –sunt printre preferatele mele, totuș,…- mîine de dimineață voi merge, așa cum m-a învățat prietenul Prévert, la Piața de flori și voi găsi ceece voi dori – flori de cîmp

Proaaspete, cu roua dimineții pe ele, așa cum se cuvine unui nou început

 

   

Hasta Siempre!

ultimul amestec aberant pe un blog care se vrea a deveni normal și -poate- serios

   *

Lucian Blaga – RISIPEI SE DEDĂ FLORARUL
Ne-om aminti candva tarziu
de-aceasta intamplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
tampla fierbinte langa tampla.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda Florarul.

Polenul cade peste noi,
in preajma galbene troiene
alcatuieste-n aur fin.
Pe umeri cade-ne si-n gene.

Ne cade-n gura cand vorbim,
si-n ochi cand nu gasim cuvantul.
Si nu stim ce pareri de rau
ne tulbura, piezis, avantul.

Ne-om aminti candva tarziu
de-aceasta intamplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
tampla fierbinte langa tampla.

Visand, intrezarim prin doruri –
latente pulbei aurii-
Paduri ce ar putea sa fie
si niciodata nu vor fi.

latente pulbei aurii-
Paduri ce ar putea sa fie
si niciodata nu vor fi.

*

 

 

 Daca îndrăznesc să mă gândesc  ce  îţi place mai mult din Bacovia, nu aş şti sigur să răspund, insă fără efort – dar cu teama de  a nu te « jigni » (nu am alt cuvînt)- îmi vin în minte :
Iată, sunt clipe când toate le am…
viaţa se duce-n şir de cuvinte –
un cântec de mult… înainte…
momente când toate le am…

Sau poate :
Şi astfel,
din mersul meu,psihologii, diverse,
mă-ndreptau,în marşul greu
al străzii.

     *

sâmbătă, 16 mai 2009
trecut
 
am crezut in prieteni

au ramas numere in agende

am crezut in vise

privesc sine pustii

de cale ferata

am crezut in dragoste

a ramas doar amagirea

 unui dor

neostoit

am crezut in floarea de colt

 si a rama o alga

am crezut in sinceritate 

si am simtit gustul

pelinului

amar

al unui banut

de alama

aruncat in cutia

orbilor care canta
da, cred!

cred in Dumnezu

Publicat si scris de un altul si acelasi, totusi, sisif la 08:35

                     [ adus de pe blogul simplu]

*