Jocul cu mărgele de sticlă

Oamenii mari sunt pentru tinerime  stafidele din cozonacul istoriei unuversale, ei formează, desigur substanţa-prpiu-zisă a acesteia, dar nicidecum atît de simplu şi de uşor cum se crede, să distingi pe cei cu adevărat  mari de cei doar aparent mari.

*

Pot să  vină vremuri de spaimă şi de cel mai profund dezastru.  Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decît una spiritual, care să privească înapoi cu dorinţa  de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărîrea de a reprezenta senin şi statornic spiritual într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin   pradă materiei.

*

(…) Voi trataţi istoria unversală la fel cum matematicianul tratează matematica, în care există numai legi şi formule, dar nu realităţi, bine şi rău, în  care nu există timp, nici un ieri şi nici un mîine, ci doa prezent veşnic, neted, mathematic.

Hermann Hesse –  Jocul cu mărgele de sticlă, Editura  RAO 1994

Pasajele de mai sus le-am ales la întîmplare, dar aş vrea să pot şi să am curajul, ca luna viitoare, adică în anul care vine, în măsura în care Timpul va fi îngăduitor cu mine, să  revin asupra acestei cărţi minunate, fără de care marea literatură a acestei lumi ar fi, dac nu mai săracă, cel puţin, altfel.

Şi poate voi mai ‘scăpa’ de unele  restanţe .

[   două zile, cred, voi face doar vizite şi voi citi bloguri; voi reveni pentru cuvenitele urări de Sărbători; deocamdată,  am făcut un pact cu Cronos   – pare mai  înţelegător şi mai… ‘iman’ decît  credeam    🙂 ]


Restanţe

Cu ceva timp în urmă scriam tot pe acest blog cam aşa:

‘Sunt zile, sau ore, sau clipe cînd simţi admonestarea timpului irosit, dar nu doar a timpului, ci a propriei fiinţe, ca o trădare faţă de tine însuţi.
Ei bine, eu intr-o asemenea stare m-am trezit şi mă simt astăzi:
Sunt ani de zile, cam nepermis de mulţi, mi-am abandonat preocupările spre sau pentru care aveam … înclinare/ chemare’ şi am încercat să mă adaptez cotianului cel mai apropiat şi mai lejer’
Atunci credeam că mă îndrept spre o peioadă mai senină… Ieri, făcînd ordine printre hîrtii, dosare, cărţi, mi-am dat seama cît de multe restanţe s-au adunat şi de cîte feluri!
Sincer, îmi e cam greu să îmi dau seama care este mai mare, mai greu ori mai urgent de rezolvat.
Dintr-o agendă alunecă o foaie, mă aplec să o ridic–e o scrisoare mai veche de la un prieten drag şi mă întreb: oare de cînd nu am mai stat cu prietenii la o ceşcuţă cu vorbe frumoase, sau de cînd nu am mai aşternut gîndurile pe pe o foaie de hîrtie, ţinînd în mînă creionul ? Atunci cînd scapi de rigorile meseriei şI dacă prietenul sau interlocutorul este îngăduitor, tastatura este mai comodă decît peniţa şi te “scuteşte” de regulile sintaxei şi ale ortografiei.
Iau de pe măsuţă o cutie cu un DVD să îl pun la locul său, într-un sertar, dar mă doare gîndul că nu am mai fost de multe luni la Cinema; e mai comod să vezi un film acasă cu pauze de cafea şi rostogolind în voie fumul de ţigară, dar nu cred că soneria interfonului sau a telefonului e de preferat şoaptelor de pe rîndul din faţă sau ronţăitului de seminţe din spatele scaunului din sala de cinema. Plimbarea pe stradă sau prin parc, în tăcere, dupa ultima literă a genericului de final, este mult mai binefăcătoare decît ieşitul pe balcon, sau schimbarea încăperii.
Răsfoiesc albume şi îmi spun că merg la sfîrşit de săptămînă la un muzeu sau într-o Galerie, dar săptămînile trec şi nici măcar gîndul nu ajunge pînă acolo…
Aştept seara de luni să văd pe TVR o piesă de teatru sau pe vreun alt canal, cînd alte evenimente nu acaparează ecranul şi îmi dau serama că nepermis de mult mă uit la talk show-rile politice, în locul celor culturale, aşa cum la fel de adevărat este că citesc mai mult ziare decît reviste literare.
Scuza este foare serioasă, de altfel: vreau să simt pulsul lumii ăsteia, în care mi-e dat să trăiesc şi să mă adaptez atît cît şi cum pot la viaţa Cetăţii, unde de voie-de-nevoie am ajuns.
Şi deodată mă opresc cu mîna şi privirea suspendată între un teanc de cinci-şase cărţi şi calculator.
Mă întreb cînd am cumpărat cărţile de au rămas acolo, neatinse şi îmi amintesc de cele de la capul patului….
Şi dintr-o dată înţeleg reproşurile care mi se aduc sau pe care eu însămi mi le înfrîng: prea mult timp liber pierdut în faţa monitorului şi a tastaturii ! Dintotdeauna mi-am dorit să fiu astronaut, iar acum amăgesc visul navigînd în spatiul virtual, atît de drag şi totodată, vai!, atît de plin de capcane. Copleşitor prin necuprinsul său, ademenitor prin oferta sa generoasă, dar viclean şi perfid prin ‘îndemnul’ la suficienţă şi lejeritate. Cînd am îndrăznit să redau un articol scris de către Andrei Pleşu despre cultura pe net, am cam scandalizat destule persoane cu care comunicam la acea vreme. Degeaba am afirmat că pe alocuri mă recunosc eu însămi acolo, ca victimă a facilitaţilor si a facilităţii net-ului, pentru că efectul a fost devastator: un potop de acuze şi reproşuri s-a revărsat asuprămi.
Şi totuşi, adevărul, acurateţea şi naturaleţea frazei lui Andrei Pleşu rămîn :
Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ţine mai mult de inspiraţie şi febrilitate spirituală, decît de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decît săpătura harnică şi achiziţia hrăpăreaţă. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o ţopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcţiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atît de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit.’
Chiar dacă eu împărtăşesc ideea lui Nicolae Manolescu , aceea că nu se poate citi Război şi Pace pe net, chiar dacă printez pînă şi un articol de ziar pentru a-l citi mai bine, recunosc a fi eu insămi o ‘victimă’ a internetului, avînd pînă şi aici, sau mai ales aici mari restanţe.
Astăzi, cumpărînd de dimineaţă două reviste oarecum mondene [nu de can-can !!! ] cu banii cu care aş fi putut să îmi iau o carte bună şi frumos legată, mă întreb: care o fi, oare , distanţa dntre restanţă şi compromis ?