să scriem

Să scriem

adică să scriu

orice

nu contează, să apară acele semene care să ”ateste” că sunt, că încă (mai) sunt

 

de parcă ar avea vreo importanță

ei bine, pentru mine, în toamna asta, are

pentru că vrea să mă urîțească și pe din(l)ăuntru, iar eu mă încăpățînez să-i rezist (deocamdată!)

și cum nu sunt înțeleaptă și nici dreapta măsură (cum exagerat scria cineva ca răsspuns pe un alt blog, ca pe orice exagerare am luat-o ca pe o glumă ori ca pe ironie …..subtilă….), deci/așadar, pentru că nu am măsură cumpătată în ceea ce fac,

am ales să reactivez vechea stare, adică prostia de  a avea un blog

și scriu

scriu orice nerozie care îmi  trece prin cap (habar nu am  prin care emisferă sau prin care lob)

că o fi original, adică formulat de și în  propriile sinapse, dezvăluindu-mi rușinos IQ-ul, că o fi vreo metaforă sau vreo parabolă rămasă într-o circumferință de pe undeva pe unde am întîlnit-o, eu cînd nu citesc bloguri mă plimb cam mult prin aer liber și pe pagini tipărite sau electronice

și ce-i dacă îi dezamăgesc pe cei care caută pe blogul meu lucruri cît de cît serioase – există, totuși și așa ceva- ?

ce-i dacă am să  cotrobăiesc prin cutiile mai de la îndemînă, nu prin lăzile prețioase din pod ? voi găsi poze și ilustrate comerciale (cum să le spun altfel ca să mă feresc de cuvîntul kitsch ?), le voi posta cu un citat celebru, fără a pretinde că sunt ale mele!!!, mă voi hazarda să ”explic” de ce nu îmi place cutare personaj politic(hiu), voi reîncepe să las comm de bon-ton pe blogurile pe care le citesc –dacă vor fi acceptate-, voi face cam tot ce se cere în bloggeritul obișnuit

și voi găsi –poate suficient curaj de a comenta articole pe care le caut si le citesc pentru confortul interior, care suplinesc lipsa  lecturii a vreo două reviste independente hiperpolitizate (articolele și cărțile semnate de Angelo Mitchievich sunt  pentru mine un astfel de adjuvant [cuvînt totalmente neinspirat]   binefăcător –adjectiv întru totul adevărat),

voi comenta, în felul meu, desigur, filme aici, pe blog, pentru că unele de specialitate par să parafrazeze un vers  dintr-o poezie de-a lui Mihai Ursachi, adică este un cerc care permite ochilor doar să admire

voi reîncepe să număr de la 1001 plus ceva, dar găsind și frămîntînd alte dileme, dar în altă parte decît pînă acum

voi trece peste regretul de a fi lăsat prea ușor să îmi fie luată de către vîntul de toamnă o scrisoare de pe un drum interzis ce a zburat, se pare, într-o direcție nu tocmai potrivită

și voi scrie p(r)oVEști(i)

tot se aprind focurile prin odăi care trebuiesc încălzite, lumina zilei se împuținează, vine repejor vremea torsului și a poveștilor

lagurasobei

**

o poveste este și cea spusă de către copiii din postarea anterioară

cînd voi avea timp, dispozițiea necesară, o zi în care mîna va fi mai odihnită, poate o voi spune și în cuvinte

dar fiecare poate să o înțeleagă în felul său

și pentru că tot suntem amenințați cu o iarnă grea, eu mă gîndesc să plec în Kamceatka, unde sper să înțeleg cum se pot scrie în japoneză mailuri de pe site-uri rusești, ”căci” chiar cred că sunt  simpatice mesajele  pe cae le găsesc ca spam-uri

O Toamnă de poveste să aveți  (nu doar cei care treceți pe aici)

–––––––––––––

**    (reproducere  rămasă  de la mama, nu se disting decît inițialele R G )

Reclame

nervi calmați cu NO

Cînd sunt nervoasă vorbesc singură, rup ziare puse pentru sacii de gunoi, trîntesc obiecte necasabile (și nu numai, din păcate), stric țigări fumate pe jumătate și naiba știe ce mai fac; știu: înjur în tăcere; dar acum, în loc să înjur brava Poștă Română și ai săi factori poștali –trăiască mulți ani și-o veșnicie cardul!- am hotărît că mai bine chinui tastatura; despre cum m-a pus la punct, fără să mă convingă, totuși, o domnișoară drăguță și amabilă despre anumite transferuri interbancare (nu a folosit numele operațiunii,  din omisie de moment, probabil, mă întreb și acum  ce-oi fi căutat eu la ASE ?), altă dată, cînd, poate voi scăpa de sentimentul ăsta penibil de jenă, prostie, umilință;

și cum nu prea am o stare de graț(itudin)e,  gîndul mi-a alunecat spre ceva ce a rămas de două zile destul de …apăsat… în mintea mea

filmul regizorului Pablo Larraín, NO/NU, realizat în 2012

scriam într-o postare mai jos, că evenimentele care au a făcut posibilă și au însemnat după aceea, perioada Pinochet, continuă să rămînă pentru mine o obsesie; abia intrasem  în adolescență, era început de an școlar, iar după primele ore de familiarizare, la istorie și dirigenție (dirigintele era profesor de matematică) aveam să aflăm, încercînd sau nu, să înțelegem ceva despre evenimentele dintr-o țară prea înepărtată de noi și cu probleme cam prea străine  atunci, la vîrsta aceea, depreocupările noastre; și touși, peste ani, continua să se vorbească, să se scrie, iar eu deveneam tot mai … atentă … la ”subiect”:

cînd, în anul 1988, în Chile, Generalul Pinochet organiza un referendum pentru a-și legitima rămînerea  la putere, la noi se    dorea în surdină așa ceva;

subiectul filmukui NO   este ”inspirat” sau legat de campania electorală  cu ocazia acestui …plebicist, pe care filmul le redă prin imagini și replici dintr-un scenariu care vor fi greu de uitat;

nu sunt critic de film, prin urmare nu  mă voi încumeta la o cronică sau la un review, ori ceva din zona asta;

dar mi-a  plăcut în mod deosebit ideea și modul de organizare a campaniei celor din tabăra lui NO, renunțarea la clișeele cunoscute, oricit de mult adevăr dureros ar cuprinde,

mi-a plăcut afișul cu acel curcubeu deasupra lui NO și ideea consensului partidelor pentru aceeași cauză, a izbînzii democrației (surprinzătoare pentru mine asociera verdelui cu social democrații), m-a încîntat speranța fericirii cîntată pe ritmuri pop de către grupuri alcătuite în majoritate din tineri,  am simțit naturalețea prezenței băiețelului Carlos, dar și permanenta și fireasca grijă pe care ace(a)sta o  aduce cu sine și o impune, mi-a plăcut întreaga prezență a lui  Rene Saavedra , tînărul director de adevertising (interpretat de actorul mexican Gael Garcia Bernal) , ale cărui ”noutăți” curajoase vor asigura succesul ecipei/taberei  NO; mi-a plăcut și regăsirea colaborării firești, amicale, de după …bătălie.. dintre șef și subaltern;

la treizeci de ani distanță de acel Missing al lui Costa-Gavras, cu Joe Shea și S Spacek, un cineast chilian readuce dintr-o altă perspectivă, adaptată condițiilor de peste ani, aceeași dramă,

s-a schimbat ceva în acei ani de dictatură militară? propaganda pinochistă pretinde cu argumente economice că da; în esența democrației, nu;

îmi e greu să aleg o imagine anume, totuși căutării disperate și neputincioase, a figurii resemnate pentru totdeaauna în durere a tatălui (Jack Lemmon) din filmul lui Costa-Gavras, i-aș aduce alături, nu ca o punere față’n față, trecerea lui Renee cu băiatul în brațe prin fața cordoanelor de soldați înarmați:

dacă acelea erus posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par  … desuete….

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucurirei  ca aceasta

bucuria_victoriei-NO

un film care trebuie văzut

(și nu doar pentru că se apropie un an electoral…)

un critic de film se întreba ce anume s-a afirma la referndum: puterea valorilor democratice sau puterea popului asupra alegătorilor ?

la noi se poate vorbi, eventual de puterea manelelor asupra votanților consumatori

bellissima Squadra Azzurra

era sau a fost seara care a urmat unei zile  care ar fi putut sa fie mult mai buna, daca nu s-a vrut a fi generoasa, pentru mine ;

si cum eram certata cu mine insami, cu tot (nu neaparat cu toti) din jurul meu, cu javra asta pe care, orice mi-ar  oferi si mai ales ce nu imi mai ofera, continui sa o iubesc chiar mai mult decat o respect (relatie pe care nu am dispozitie sa o ”dezvolt”,  zau asa ), nu am deschis radio-ul, nu am deschis calculator (si ele ar avea nevoie de tratament, de ingrijire, de mai multa atentie, dar  sufera in tacere pe lista de asteptare de mai bin de un an….), nu am deschis vreun  ziar, iar dupa doua ore de somn chinuit, buimacita, am luat/infascat nervos puterea –adica telecomanda (Mottu Pitis spunea ca in casa cel care detine telecomanda tv are si putera, in familie desigur, desi… , dar nici asta nu dezvolt) am apasat pe buton si … m-am trezit de-a binelea : tocmai incepea a doua semifinala de la Euro 2012—Germania-Italia; ca sunt fan Squadra Azzurra o stiam/siu si o declar de vreo (2012-1978=34)de ani; eram in scoala si era o perioada in care imi organizam norma d e pagini ca si  pauzele in functie de meciurile transmise din Argentina (cred ca a fost ultimul Mondial transmis de TVR inainte de 1990), imi placea Kempes, dar nu tineam cu nimeni; si era chiar reconforrtant sa privesti fotbal de calitate, linistit, fara emotii; nu reusesc sa imi amintesc care a fost meciul in care a inceput sa imi placa Italia si s-a dus linistea…; dincolo de acel strigat, devenit legenda al comentatorului, mi-au ramas peste atitia ani pletele brune ale  lui  Mario Kempes si  cuvintele lui  Cristian Topescu, la sfarsitul semifinalei Squadrei Azzurra cu portocala mecanica (nici atunci nu mi-a placut portocaliul…) :”Nu stiu aca vom avea o mare invingatoare, dar avem o mare invinsa” ;I in clipa aceea , ca la un final de film (gen drama) bun nu mi-am mai oprit lacrimile

imi place si acum Squadra Azzurra si nu doar pentru ca are echipament albastru, iar cu ani in urma avea si jucatori frumosi si buni (acum sunt mai mult buni decat frumosi 🙂 …) , dar in acea seara de miercuri din aceasta saptamana, incepand de la patosul cu care cei unsprezece cantrau imnul  Italiei,  (pentru o clipa am avut senzatia ca trebuie sa aleg intre Verdi si Wagner… asta chiar as putea sa o “ëxplic”, dar nu acum!), dupa care am reusit sa fiu aacolo, in atmosfera jocului, unde, pe monitoarele poloneze se vedeau mai mult suporterii germani )

si astfel am uitat ca ma doare nu numi bratul , ca nu imi priesc decat orasele mari, am uitat  ca mi s-a aratat, in urma unui commentariu umbra ghilotinei, de parca nu eu as fi scris tot pe aici, pe undeva, pe blogul meu,  ca exista si o ghilotina a sufletului, pentru o clipa, ceva mai tarziu, cred ca a doua zi, o sinapsa m-a trimis pe blogul meu mic, unde, prêt de catva timp, incercand mai mult pentru mine insami sa scap de obsesia unui film, m-am pomenit dandu-mi mie insami un fel de replica la incercarea de a intelelege problemele pe care,vai!, nu le rezolva nici politicul, nici drama unora, nici prostia altora, nici cinismul, care, perceput la nivelul omului modest si simplu, atunci cand atinge rani sau cicatrici personale, ustura si nu a fost / nu a existat nici dorinta, poate uneori omeneasca, de a fi resimtit acel sentiment si in sens invres,

in acea seara jocul Squadrei Azzurra  m-a ajutat sa inteleg, inca o data, ca bucuria sportului poate sa readuca zambetul, ca se poate da mana cu adversarul in modul cel mai civilizat cu putinta, ca am si ca avem cu totii si fiecare dintre noi dreptul la astfel de momente frumoase, tocmai pentru a trece sau a-l suporta mai usor pe cele multe si coplesitoare pana la covarsire (frumusetea sportului adevarat consta si in refuzul acestei stari/situatii nefiresti omului)

in timpul jocului nu m-am gandit la ceea ce se petrecea in spatele usilor grele de la Bruxelles, chiar daca cele doua echipe sugerau mai mult decat semnificativ miza jocului din afara gazonului verde de iarba,pe care se rotogolea o minge de fotbal nu o moneda poleita si suferinda

de fapt, banuiam din cele aflate cu cateva zile in urma, ca la intrebarea pusa in urma cu un an pe acest blog negru, daca Giraudoux are sau nu dreptate, raspunsull este afirmativ,

iar dupa meciul la  care banuiesc ca s-au uitat toti … decidentii… de care depinde soarta  nu doar a unui batran continent, apare – deloc imprevizibil- ideea unui federalism fiscal si bancar, inclinat de la inceputuri spre un compromis, o  favorizare, de fapt, tocmai celor doua finaliste din aceasta seara

dincolo de orice coincidenta sau de  ironie a hazardului , cine mai crede ca intre fotbal /sport si bani  nu exista vreo legatura?

maine incepe o noua zi dintr-o noua saptamana cu probleme si griji vechi si noi

si in aceasta seara tin cu Squadra Azzurra

(daca Spania ar fi jucat cu altcineva…..)

maine incepe o noua zi

nimic nu opreste gandul sa se indrepte spre Londra Olimpiadei, nu-i asa ?