Cînd sunt nervoasă vorbesc singură, rup ziare puse pentru sacii de gunoi, trîntesc obiecte necasabile (și nu numai, din păcate), stric țigări fumate pe jumătate și naiba știe ce mai fac; știu: înjur în tăcere; dar acum, în loc să înjur brava Poștă Română și ai săi factori poștali –trăiască mulți ani și-o veșnicie cardul!- am hotărît că mai bine chinui tastatura; despre cum m-a pus la punct, fără să mă convingă, totuși, o domnișoară drăguță și amabilă despre anumite transferuri interbancare (nu a folosit numele operațiunii, din omisie de moment, probabil, mă întreb și acum ce-oi fi căutat eu la ASE ?), altă dată, cînd, poate voi scăpa de sentimentul ăsta penibil de jenă, prostie, umilință;
și cum nu prea am o stare de graț(itudin)e, gîndul mi-a alunecat spre ceva ce a rămas de două zile destul de …apăsat… în mintea mea
filmul regizorului Pablo Larraín, NO/NU, realizat în 2012
scriam într-o postare mai jos, că evenimentele care au a făcut posibilă și au însemnat după aceea, perioada Pinochet, continuă să rămînă pentru mine o obsesie; abia intrasem în adolescență, era început de an școlar, iar după primele ore de familiarizare, la istorie și dirigenție (dirigintele era profesor de matematică) aveam să aflăm, încercînd sau nu, să înțelegem ceva despre evenimentele dintr-o țară prea înepărtată de noi și cu probleme cam prea străine atunci, la vîrsta aceea, depreocupările noastre; și touși, peste ani, continua să se vorbească, să se scrie, iar eu deveneam tot mai … atentă … la ”subiect”:
cînd, în anul 1988, în Chile, Generalul Pinochet organiza un referendum pentru a-și legitima rămînerea la putere, la noi se dorea în surdină așa ceva;
subiectul filmukui NO este ”inspirat” sau legat de campania electorală cu ocazia acestui …plebicist, pe care filmul le redă prin imagini și replici dintr-un scenariu care vor fi greu de uitat;
nu sunt critic de film, prin urmare nu mă voi încumeta la o cronică sau la un review, ori ceva din zona asta;
dar mi-a plăcut în mod deosebit ideea și modul de organizare a campaniei celor din tabăra lui NO, renunțarea la clișeele cunoscute, oricit de mult adevăr dureros ar cuprinde,
mi-a plăcut afișul cu acel curcubeu deasupra lui NO și ideea consensului partidelor pentru aceeași cauză, a izbînzii democrației (surprinzătoare pentru mine asociera verdelui cu social democrații), m-a încîntat speranța fericirii cîntată pe ritmuri pop de către grupuri alcătuite în majoritate din tineri, am simțit naturalețea prezenței băiețelului Carlos, dar și permanenta și fireasca grijă pe care ace(a)sta o aduce cu sine și o impune, mi-a plăcut întreaga prezență a lui Rene Saavedra , tînărul director de adevertising (interpretat de actorul mexican Gael Garcia Bernal) , ale cărui ”noutăți” curajoase vor asigura succesul ecipei/taberei NO; mi-a plăcut și regăsirea colaborării firești, amicale, de după …bătălie.. dintre șef și subaltern;
la treizeci de ani distanță de acel Missing al lui Costa-Gavras, cu Joe Shea și S Spacek, un cineast chilian readuce dintr-o altă perspectivă, adaptată condițiilor de peste ani, aceeași dramă,
s-a schimbat ceva în acei ani de dictatură militară? propaganda pinochistă pretinde cu argumente economice că da; în esența democrației, nu;
îmi e greu să aleg o imagine anume, totuși căutării disperate și neputincioase, a figurii resemnate pentru totdeaauna în durere a tatălui (Jack Lemmon) din filmul lui Costa-Gavras, i-aș aduce alături, nu ca o punere față’n față, trecerea lui Renee cu băiatul în brațe prin fața cordoanelor de soldați înarmați:
dacă acelea erus posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par … desuete….
și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucurirei ca aceasta
un film care trebuie văzut
(și nu doar pentru că se apropie un an electoral…)
un critic de film se întreba ce anume s-a afirma la referndum: puterea valorilor democratice sau puterea popului asupra alegătorilor ?
la noi se poate vorbi, eventual de puterea manelelor asupra votanților consumatori
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 