într-o toamnă care și-a mai păstrat, pe ici, pe colo, culorile, Sisif surîde trist, mîngîind piatra încălzită la piept, între palme și nu o aruncă în(spre) stele
(Vă mulțumesc pentru vzite și pentru like-uri; revin de îndată ce pot)
––––––––––––––––––
Sisi (f) nu uită nopțile de octombrie –––- dar asta ar fi sau va fi un alt/fel de text și cu certitudine, al meu (n.b.)
mi-a alunecat piatra dintre palme
nu știu dacă a fost o clipă de neatenție sau dacă a fost slăbiciunea proprilor mele mîini
nu cred, totuși, că aceasta s-a întîmplat pentru că aș fi privit prera mult stelele și că aș fi ascultat (prea)îndelung muzica lor
acolo jos, la poalele muntelui unde ar trebui să știu cum este să fii fericit(ă), fără a căuta însăși fericirea, este un freamăt, un vuiet, o trepidație permanentă, viața alunecă printre cuvinte și semne greu de înțeles pentru mine– ”să trăim și să creăm, să trăim până la lacrimi”, fără a căuta sensul vieții, altfel, nu voi cunoaște fericirea… să trăiesc pînă la lacrimi
acolo unde binele este un vis, un proiect niciodată ajuns sau atins pînă la marginile sale, iar răul pare să devină tot mai acaparator, mai dominant….(pînă la absolut ?!)
acolo nu mai merge nimeni alături, ci se merge ori în fața ori în spate
acolo prioritatea sau datoria zilei nu este de a iubi, ci aceea de a judeca, unde oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înşişi judecaţi
acolo am înțeles că a sfîrși prin a avea chiar imagineeqa adevărurulor noastre este, probabil, acea ”jonglerie” de a nega într-o parte și de a construi în altă parte, fără a avea intenția sau bănuiala măcar (oare?…) că se netezește calea către o ”construcție”/”creație a abssurdului
și astfel, culorile se pierd în neant…în gol…
piatra mea s-a gățat de o algă pe care continui cu încăpățînare să scriu cuvintele în al căror sens cred : libertate, demnitate, democrație, adevăr, dragoste
mă simt tot mai des prea obosit(ă) pentru a trăi pînă la lacrimi, dar trebuiue să știu că pentru mine totul constă în a o lua de la capăt.
și poate de aceea priviresc in adîncimea apei, căutîndu-mi truda, repetîndu-mi, aproape fără să vreau cuvintele
“la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice şi mai profunde, şi odata ce au pornit nu mai fac cale-ntoarsă; aşa se întîmplă cu rîurile, cu anii şi cu prieteniile”,
găsite într-o limbă străină mie, dar cunoscută, într-un fel sau altul, multora dintre cei care trec pe aici și pe care nu i-a atins în alunecare sau în cădere piatra mea – nimeni nu merită a fi lovit
[fiecare are un artist preferat care, se întîmplă, să aibe un blog; eu mi-am amintit de cele două imagin văzute în galeria lui Andei Pavel]
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 