ar trebui să fie al nostru, al tuturor din această țară,
dar, din păcate, din nefericire, nu este
și cu fiecare an care trece ne amintim de aceste sătămîni tot mai anevoie
și tot mai dezbinați, pe mai multe baricade, cînd ar trebui să ne amintim altfel
că atunci, într-o zi de 22 care aducea ca o revărsare adevărul dureros și cumplit al zilei de 21, cu 22 de ani în urmă am reușit să înlăturăm cea mai dură baricadă sprijinită pe minciună, pe ideologie contrafăcută ( aici se potrivește, se impune alt termen, știu!), pe lipsuri de tot de felul – de la libertate pînă la pomul de Crăciun, o baricadă ridicată în acele zile nu doar pe sîrmă ghimpată, dar și pe tancuri tancuri și arme obișnuite sau sofisticate, la vedere ori ascunse sub haine sau după ferestre
atunci nimeni sau aproape nimeni nu se gîndea că este protagonist sau figurant într-un posibil scenariu
… scenariștii de profesie sau de ocazie aveau să apară puțin mai tîrziu, destul de repede, totuși…
atunci noi făceam propria noastră Revoluție, căci a noastră a fost
orice mișcare socială are, desigur, nevoie de un impuls și de o pregătire,
de condiții ”propice” și de ”catalizatori”, iar toate acestea și altele, în plus, nu au lipsit nici la noi, în acel decembrie
ce fel, cum și în ce măsură au fost (din) fiecare, nu știu
eu știu doar că, într-un oraș de provincie au fost cîțiva tineri care, începînd cu 18 decembrie purtau la încheietura mîinii o eșarfă tricoloră și cînd ajungeau acasă de la muncă puneau pe pervaz o lumînare aprinsă (în acea săptămînă nu mai erau întreruperi de electricitate)
așa cum știu că pe muncitorii, maiștrii, inginerii, economiștii din intreprinderea la care eu lucram atunci nu i-a obligat, dar nici nu i-a impiedicat cineva să isaă pe poarta principală pentru a se alătura celorlalți, tot mai mulți, din piața centrală,
tot așa cum știu că cei din secțiile cu foc continuu se înlocuiau pe rînd, pentru a asigura fluxul producției și siguranța mașinilor de lucru – nu se gîndeau atunci la siguranța propiului loc de muncă- își strîngeau bucuroși mîinile zîmbind sau/și chiar stăpînindu-și o lacrimă, dar era acel sentiment al speranței renăscute și al libertății descătușate
pe urmă…, mai pe urmă,
multora nu avea să le mai pese de scenarii, de teroriști despre care au auzit sau chiar i-au văzut fie și măcar la televizor, aceia cu două sau trei legitimații și tot atîtea rînduri de haine pe ei,
oamenii știuți de mine aveau să devină cu fiecare an mai preocupați de alte întrebări și copleșiti de griji de care sperau să fi scăpat în acel Decembrie…
unii dintre cei știuți de mine se întreabă și azi cine le-a rănit copilul aflat la școală în Timișoara sau în București, cine le dă lămuriri pentru cele cîteva nopți (sau săptămîni) petrecute la Jilava [am mai pomenit despre asta în noiembrie, anul trecut…], alții, tot mai puțini se gîndesc să aprindă la biserică o lumînare și să spună o rugăciune pentru cei care nu mai sunt din acel Decembrie, gîndul la troițele tot mai puține prin toată țara este sau rămîne (ca) o întrebare retorică
oamenii știuți de mine, dacă au norocul să aibe bani pentru sărbători – doar este Decembrie, nu-i așa?- se bucură că pot cumpăra un brad sub care Moș Crăciun să lase după posibilitățile și nu după dorințele fiecăruia un dar, mai mare sau mai mic,
oamenii pe care îi știu eu, cu mai multe sau mai puține școli absolvite, cu diplome obținute buchisind cartea și nu fluturînd teancul de euro sau dolari prin discoteci sau restaurante,
acei oameni știu, cu siguranță să citească, deși adesea păstrează banii adunați pentru o carte ca să cumpere medicamente sau o haină de la second-hand
și reușesc să își amintească frumusețea unui colind
––––––––-
Acel și acest Decembrie al oamenilor știuți de mine este diferit de cel al unora care scriu tomuri de scenarii luînd o idee dintr-o carte deja scrisă, o alta dinbtr-un film văzut pe Dvd, însăilind-o cu ceva auzit ca o poveste tragică dacă nu ar fi fost dramatică și iac-așa se pomenesc că se prezintă cu numele de scriitori
Nu aș fi scris anul acesta nimic despre acele zile și acei oameni știuți de mine dacă un editorial al domnului Andrei Pleșu nu m-ar fi trimis cu gîndul la un écrivain pe care de regulă îl ocolesc prin ziare, dar ”dosarele” i le-am citit pe diagonală
și astfel murmur altfel decît în copilărie
sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
voci tragice pe vînturi se aprind.
treziţi-vă, vă vin colindătorii,
acuzatorii, asprul lor colind.
– Nicolae Labiș – Zurgălăul–
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 