nervi calmați cu NO

Cînd sunt nervoasă vorbesc singură, rup ziare puse pentru sacii de gunoi, trîntesc obiecte necasabile (și nu numai, din păcate), stric țigări fumate pe jumătate și naiba știe ce mai fac; știu: înjur în tăcere; dar acum, în loc să înjur brava Poștă Română și ai săi factori poștali –trăiască mulți ani și-o veșnicie cardul!- am hotărît că mai bine chinui tastatura; despre cum m-a pus la punct, fără să mă convingă, totuși, o domnișoară drăguță și amabilă despre anumite transferuri interbancare (nu a folosit numele operațiunii,  din omisie de moment, probabil, mă întreb și acum  ce-oi fi căutat eu la ASE ?), altă dată, cînd, poate voi scăpa de sentimentul ăsta penibil de jenă, prostie, umilință;

și cum nu prea am o stare de graț(itudin)e,  gîndul mi-a alunecat spre ceva ce a rămas de două zile destul de …apăsat… în mintea mea

filmul regizorului Pablo Larraín, NO/NU, realizat în 2012

scriam într-o postare mai jos, că evenimentele care au a făcut posibilă și au însemnat după aceea, perioada Pinochet, continuă să rămînă pentru mine o obsesie; abia intrasem  în adolescență, era început de an școlar, iar după primele ore de familiarizare, la istorie și dirigenție (dirigintele era profesor de matematică) aveam să aflăm, încercînd sau nu, să înțelegem ceva despre evenimentele dintr-o țară prea înepărtată de noi și cu probleme cam prea străine  atunci, la vîrsta aceea, depreocupările noastre; și touși, peste ani, continua să se vorbească, să se scrie, iar eu deveneam tot mai … atentă … la ”subiect”:

cînd, în anul 1988, în Chile, Generalul Pinochet organiza un referendum pentru a-și legitima rămînerea  la putere, la noi se    dorea în surdină așa ceva;

subiectul filmukui NO   este ”inspirat” sau legat de campania electorală  cu ocazia acestui …plebicist, pe care filmul le redă prin imagini și replici dintr-un scenariu care vor fi greu de uitat;

nu sunt critic de film, prin urmare nu  mă voi încumeta la o cronică sau la un review, ori ceva din zona asta;

dar mi-a  plăcut în mod deosebit ideea și modul de organizare a campaniei celor din tabăra lui NO, renunțarea la clișeele cunoscute, oricit de mult adevăr dureros ar cuprinde,

mi-a plăcut afișul cu acel curcubeu deasupra lui NO și ideea consensului partidelor pentru aceeași cauză, a izbînzii democrației (surprinzătoare pentru mine asociera verdelui cu social democrații), m-a încîntat speranța fericirii cîntată pe ritmuri pop de către grupuri alcătuite în majoritate din tineri,  am simțit naturalețea prezenței băiețelului Carlos, dar și permanenta și fireasca grijă pe care ace(a)sta o  aduce cu sine și o impune, mi-a plăcut întreaga prezență a lui  Rene Saavedra , tînărul director de adevertising (interpretat de actorul mexican Gael Garcia Bernal) , ale cărui ”noutăți” curajoase vor asigura succesul ecipei/taberei  NO; mi-a plăcut și regăsirea colaborării firești, amicale, de după …bătălie.. dintre șef și subaltern;

la treizeci de ani distanță de acel Missing al lui Costa-Gavras, cu Joe Shea și S Spacek, un cineast chilian readuce dintr-o altă perspectivă, adaptată condițiilor de peste ani, aceeași dramă,

s-a schimbat ceva în acei ani de dictatură militară? propaganda pinochistă pretinde cu argumente economice că da; în esența democrației, nu;

îmi e greu să aleg o imagine anume, totuși căutării disperate și neputincioase, a figurii resemnate pentru totdeaauna în durere a tatălui (Jack Lemmon) din filmul lui Costa-Gavras, i-aș aduce alături, nu ca o punere față’n față, trecerea lui Renee cu băiatul în brațe prin fața cordoanelor de soldați înarmați:

dacă acelea erus posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par  … desuete….

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucurirei  ca aceasta

bucuria_victoriei-NO

un film care trebuie văzut

(și nu doar pentru că se apropie un an electoral…)

un critic de film se întreba ce anume s-a afirma la referndum: puterea valorilor democratice sau puterea popului asupra alegătorilor ?

la noi se poate vorbi, eventual de puterea manelelor asupra votanților consumatori

Frînturi de vis(e)

De sau cu (mai puţină   bunăvoie) şi mai mult de nevoie, hotărîsem să încerc să visez.

si aproape reuşisem:

am visat că citisem toate cărţile care rămăseseră pe măsuţă ca o restanţă apasătoare (parte de vis care s-a dovedit a fi reală…), am visat că am reuşit să vad filme noi şi vechi, ca am mers la teatru (parte de vis ramasă în cea mai mare partedoar  vis…), că am ascultat şi m-am cufundat în muzică, reuşind să nu uit chiar toate formulele de care am nevoie atunci cînd nu îmi permit să visez, am incercat să rog mouse-ul să mă plimbe el pe bloguri, dar de   fiecare dată mă avertiza prudent că mîna

trebuie menajată … 😦

iar pentru că astăzi, se pare că acum,  pauza sau efectul său se reimt/ le resimt las cartea deoparte deschid si calculatorul şi regăsesc figuri, chipuri, scrisuri  care îmi simt dragi şi gîndurile lor  îmi dau un elan sau o stare care mă ajută să recuperez  timpul pierdut (am atîtea  de citit….) şi  mă întreb dacă să deschid şi televizorul; dar mai bine nu, pînă rămîn aici, în blogosferă, mai bine nu : fară televiziune de şi cu ştiri, mi-a fost destul searea trecută .

Dar cele văzute seara  trecută mă trimit la un articol scris  cu o săptămînă în urmă de către dl Vasile Morar (dar despre Domnia Sa, ca discipol favorit al lui Ion Ianoşi, poate voi mai  îndrăzni să scriu cînd mă voi simţi în stare), daar  întîmplările la care voi face referire cu acest articol scris de un expert în studiul  eticii şi al morale trece dincolo de orice limită a confruntării cu mijloace dure ale unei campanii electorale, sau  ale unui compartament  civilizat.

Redau cîteva pasaje şi atît, nu adaug nici un comentariu

(…)În ceea ce priveşte cultura vinovăţiei, aceasta ţine deja de un sistem de norme şi de valori structurate într-o teorie prin care culpa este identificată ca o greşeală, un păcat, un rău.

(…)

Este, în orice caz, de urmărit cum anume apelul la criteriile morale stoice sau creştine, de pildă, intră în coliziune cu etica hedonistă şi cu exhibiţionismul întreţinut de mass-media. Oricum, confruntarea dintre aceste tradiţii morale aduce în prim-plan disonanţele cognitive şi morale legate de sensul acordat vinei, culpei, greşelii. Mulţi dintre semenii noştri au intrat fără multă reţinere într-o frenezie a suspendării oricăror forme de ruşine şi de jenă în purtarea lor zilnică. „Totul este permis“ a primit acum aproape răstit forma: „nu sînt vinovat de nimic“! Evident că este mult hybris şi nesocotinţă aici. Dacă acest tip de orgoliu nemăsurat s-ar menţine doar în spaţiul relaţiilor personale, lucrurile n-ar trezi prea multă îngrijorare, dar din moment ce neruşinarea cotropeşte spaţiul public, atunci nu putem să fim foarte liniştiţi. Cînd se minte, fără a se depista vreo umbră de vinovăţie cît de mică; cînd se înşală serii succesive de concetăţeni, fără speranţa pedepsirii vinovaţilor, cînd se intimidează orice adversar politic prin apel la ameninţări şi şantaj, fără putinţa ca opinia publică să reacţioneze cu indignare, pentru că a fost, înainte, păcălită; cînd obrăznicia neruşinată îmbracă forme neobosit de inventive, atunci nu se poate să nu ne gîndim că neruşinarea este o dorinţă foarte puternică – aceea de-a le nega celorlalţi orice îndreptăţire. Ea este o formă brutală şi vizibilă a egoismului feroce.

(…)

Deocamdată însă, de prea multe ori, în spaţiul public autohton, cine este vinovat de lucruri grave şi dovedite îşi poate permite să clameze cu neruşinare că are întotdeauna dreptate, iar cine se poartă, pur şi simplu, cuviincios, cinstit şi modest, va fi dispreţuit. Oricum, ceea ce nu suportă vinovaţii neruşinaţi este superioritatea morală a celorlalţi. Să nu ne mirăm atunci că neruşinaţii nepedepsiţi sînt un permanent pericol pentru purtătorii moralei elementare. Numai la aceştia din urmă avem cultivat un sens firesc al culpabilităţii.

am spus că nu comentez şi că nu adaug nimic, dar  pentru că mi-am amintit că în  urmă cu nu cu mult timp -cam cu o  lună în urmă, cred- o comparaţie cel puţin hazardată cu Pinochet, ei bine, de aseară mă urmaresc secvenţe dintr-un film regizat de Costa Gavras, cu actori mari:. J Lemmon, S Spacek, J Shea– Missing;  am avut  pe un blog interesant şi simpatic şi nu numai, un schimb de impresii despre situaţia din Chile din perioada surprinsă de acest film

Si scriu doar atît: nu vreau să trăiesc pe viu

asemenea experienţă, darnici nu vreau să mai aud şi să văd cum se încearcă să se ‘modifice’  gestul evident de apărare al unui copil ăn faţa unei mîini care crede că poate să

cîrmuiască orice

şi

fără vreun avertisment de pe un afiş electoral (hilară inspiraţia celor care l-au creat! ) NU VREAU  SĂ MĂ MAI TEM NICIODATĂ DE NIMIC!

Missing (part13)

(foarte, foarte sincer, am ezitat între aceste secvenţe şi finalul din filmul lui Mircea Veroiu  cu Marcel Iureş şi Claudiu Bleontz , dar, parcă, totuşi, nu am ajuns chiar pe marginea unei gropi adînci şi nici zangăt de de… nu se aude.)