MECEFF 2013 cu ratări și bucurii… personale

nu îmi place să scriu despre ratări și nici despre rateuri, însa ediția din anuil acesta a MECEFF_ului eu am cam ratat-o din  multe  și fel

Urite motive de neexilicat (nu doar greu explicabile)

așadar, Țiganii (sloveni) din Shanghai sunt marii învingători; la drept vorbind/scriind, nici nu au prea avut concurenți, doar Oamenii și melcii noștri (eeeiii, aici se poate vorbi de premiile unui  festival la care publicul nu poate fi învinovățit …)

da, dar ca să vezi în primele trei zile filmele din competițire, a trebuit să se renunțe – este și cazul meu- la altele, la cele selectate de către maestrul Radu Gabrea ori/și la cele prezentate în secțiunea filmului german, ca invitat special – ceeea ce a și fost;

și uite-așa, am ratat eu un film  al lui A WAJDA despre care nici nu știam, sau Fabian în rgia luiWolf Gremm, nominallizat, cîndva la Oscar,,

am pierdut Manifestul de la Oberhausen  discuțiile (dezbaterea, poate) despre ceea ce a însemnat și amarcat ceea ce azi se cunoaște sub …genericul… ”Noul film German”

și dacă am pomenit despre discuții sau dezbateri, poate că în edițiile următoare  se vor …programa… la ore accesibile mai multor sectatori –nu neapărat cinefili avizați- și într-un cadru mai larg, mai deschis, fără acea etichetă afișată cu cerneală incoloră : PRIVAT (cum este cazul de trei ani Simpozionului de la CDIRomgaz)

cu greu îmi pot ierta ratarea în întregime a ultimei zile de Festival, iar regretul că nu am reușit să văd celălalt film al lui Wim Wenders, ”Aripile Dorinței” și nici Hannah Arendt, o femeie, o personalitate care m-a incitat de cînd am auzit despre ea; dar știu că pînă voi reuși să văd povestea lui Rosenemil, scrisă de G Herman și repovestită prin imagini de către Radu Gabrea

și acum, la sfîrșit cu ce rămîn? cu cele cîteva filme din competiție, cu unul din afara competiției și cu încă două asupra cărora voi reveni, probabil, re-povestindu-le pentru mine însămi: Klimt (pe car îl știam, dar picăturile lui de aur peste sufletul feminin fac bine oricînd) și acea ciudată Enigmă a lui Kaspar Hauser, film regizat de W Herzog

peste cîteva zile ”evadez” de aici, dar la întoarecere –tot aici- voi deschide un album cu reproduceri după G Klimt, urmărit fiindu-mi gîndul de muzica celor de la Madredeus, ori de  cuvintele de la începutul poveștii lui Kaspar Hauser:  ”nu auziți urletul îngrozitorce vã împresoarã de peste tot ? acel urlet pe care oamenii îl numesc ‚tãcere’ ?

o frază de final?

să fie o a patra ediție mai inspirat organizată ca program și locații,

dar tot plină de surprize  frumoase !

 

firescul unei povești lusitane

despre Poveste din Lisabona (Lisbon Story), filmul lui Wim Wenders, auzisem  mai demult, încă  din secolul trecut,   plănuisem de cîteva ori să îl vedem la Cinema, însă nu a fost să fie…

cînd l-am zărit pe programul Festivalului,  am ”decis” ca acum să nu-l ratez; dacă aș fi citit doar … prezentarea… din caietul program al al Meceff-ului, prob il că aș fi ales altceva, dar , cum în acei ani, cînd filmul rula în București, eu încă nu mă îndepărtasem prea tare de filmul bun și încă îmi era familiară o anumită lume în care se discuta în cocunoștiință de cauză (cum se spune), am mers foarte …motivată… și curioasă, ca de obicei, la filmul cu o poveste din sau despre Lisabona (aveam să aflu cum și ce anume)

și dincolo de povestea căutării și a regăsirii de către inginerul de sunet Phillip Winter, a   prietenului său,  regizorul Friederich Monroe, rămîne firescul

firescul figurii lui Winter care recunoaște că este european, mai precis german, care trăiește și lucrează pentru moment în Portugalia, lejeritatea cu care își poată și se eliberază de ghipsul de pe un picior, mirarea de o clipă cînd descoperă camera de filmat, veche, cu manivelă, plăcerea grijulie cu care se uită pe imaginile alb-negru, lăsate de prietenul său plecat nu se știe unde, zîmbetul din privire atunci cînd se hotărește să creeze coloana sonoră, plimbîndu-si cu o naturalețe, altundeva și altfel greu de imaginat, ciudatul reportefon pentru a înregistra vocile sstrăzii, ale orașului găsit în imaginile lui Monroe și redescoperite în felul său, de către sine împreună cu oamenii de acolo, care-i devin apropiați

și odată cu el, cunoaștem și noi acel oraș, Lisabona, cu străzi înguste, cu zidurile scorojite ale caselor cu ferestre deschise și perdele mai mult sau mai putin aranjate, curți și grădini în care se zăresc flori și rufe întinse la uscat, copii care se joacă și par a cunoaște toată mișcarea de acolo, tramvaie hodorogite, care înaintează greoi, calmul și resemnarea de pe fețele aspre ale oamenilor

firescul împrejurării în care se întîlnește cu acel Nimeni  al lui Fernando Pessoa, cu revelația desprinsă sau cuprinsă în Scrisoarea către Corinteni, citită acum în portugheză, că omul nu ar fi nimic, doar o fantasmă, dacă nu ar avea dragosteA

firesc pare a fi acolo și să auzi ritmurile și cuvintele Alfamei, cîntate de Madredeus; se prea poate, dar pentru mine rămîne o bucurie tulburătoare, răvășitoare

firesc este și felul în care vorbesc oamenii în acest film, după locul și țara în care se află, cea mai mare a filmului se vorbește în portugheză –melodioasă limbă!- iar spre final, cînd cei doi prieteni se regăsesc, vorbesc, la fel de normal, în germană

o pasăre, o biserică, un copac, o barcă, un copil, o mașină veche, o femeie tînără, o perecge de ochi negri, buze frumoase, o strîngere de mînă, un salut, un cîntec și o privire plină de dragoste și respect aupra sau peste un oraș

aceasta este povestea frească pe care eu am aflat-o despre LISABONA

––––––––––––-

despre altele   , văzute deja sau încă nu, mai tîrziu, dacă voi avea chef și timp

(tastat aseară, tîrziu, postat, acum, în mare grabă, etichetele și eventualele coretcuri, mai înspre noapte)