cum se poate strica un blog

     Oooo, atît de ușor! este atît de simplu:

 

 

   astăzi, în timpul unui schimb de replici cu pretenții de conversație (cît se poate de obișnuită), mi-am amintit că eu, care mă feresc, pe cît posibil, de accente patetice, am avut pe blogul mic și roșu o postare pe care am șters-o din neatenție, nu din vrere și care avea ca titlu –vai!- ”Patetisme”

 

    pomeneam acolo cum, în vara aceasta, în timpul unui control medical de rutină, cînd am simțit răceala gelului și a aparatului pe pielea gîtului, abia am reușit să îmi stăpînesc rîsul – nu mă gîndeam la rezultat, nu prea aveam motive, ci, în mod ciudat și cam greu de înțeels chiar și pentru mine însămi, m-am pomenit repetînd niște versuri

 

„trebuie sa rupem legătura, te iubesc așa de mult acum că mi-e arsă de-nsetare gura,u n sărut: si te vei face scrum! n-am iubit pe nimeni niciodată, toți i-am sărutat pe cîți i-am vrut și-au pierit ca floarea scuturată. Te iubesc, nu pot sa te sarut.”

 

             (Mihai Beniuc – Necunoscuta femeie, fragment )

 

 

     postarea avea un videoclip din tinerețea lui Adrian Daminescu

 

    degeaba caut explicații de ce am adus aici, pe acest blog, reamintirea acelei întîmplări

 povestite în altă parte, pentru că refuz să înțeleg

 

       și cam tot așa cum nu reușesc să înțeleg, oricîtde sincer  m-aș stădui, alăturarea (d)in mintea mea cu secvența – una anume!- din videoclipul de mai jos

 

 

           oare știe cineva un film regizat de către Sydney Pollack cu un idiot happy-end ?  – chiar sunt curioasă

     mai bine rămîn(eam) în zona suprarealismului –tot este august- reapropiindu-mă de o stare care îmi este familiară

 

 

Să nu aștepte cumva cineva de la mine relatarea integrală a ceea ce mi-a fost dat să trăiesc in acest domeniu. Ma voi limita, aici, sa-mi reamintesc fără efort ceea ce, neraspunzind vreunui demers din partea mea, mi s-a intimplat uneori, de ceea ce imi oferă, întimplîndu-mi-se pe căi nebănuite, masura grației si a dizgratiei aparte al căror obiect sunt. Despre toate acestea voi vorbi fără nici o ordine prestabilită, in functțe de capriciul momentului care lasă  să iasă la suprafață ceea ce pluteste la suprafață   

 

    iar înițiatorul Manifestului Suprarealist o face admirabil în romanul Nadja, tradus seducător de către mereu  subtilul și surprinzătorul Bogdan Ghiu

 

 

 

      deocamdată rămîn cuprinsă între alte cărți  care îmi plac, dar pentru care îmi trebuie –am nevoe!- de acea monedă de schimb prețioasă care este Timpul, între cîteva filme care nu prea reușesc să mă țină departe de preocupări domestice și griji multe și deloc de ignorat…

 

 

    este ușor, atît de ușor să strici  un blog (pe care unii il onorează din cînd în cînd cu vizita sau chiar și cu  lectura – mulțumiri și scuze încă o dată! …..  )

… ‘Refrenul pe care-l cîntam când umblam pe drum’

  Văzusem anunțul la Universitate cu cîteva zile în urmă, iar pentru mine era ceva ce îmi stîrnea curiozitatea – un simpozion sau o conferință, nu îmi amintesc exact forma dezbaterii, despre Suprarealismul în literatura franceză.

   Plecînd în mare grabă de la un curs cu o materie nu tocmai dintre cele preferate, dar suportabilă pentru mine, am traversat aproape pe roșu bulevardul și am mers o stație cu troleul, sperînd să ajung la timp; cîteva minute bune am pierdut, am ratat începutul cu prezentarea invitațiilor, am recunoscut ușor figurile și personalitățile știute de către mai toți, apoi am înțeles că erau și invitați și din alte centre universitare;  fiind ‚intrusă’, m-am împăcat cu locul nu tocmai de invidiat. Am împrumutat și eu o boșură,  de fapt erau cam treizeci de pagini care cuprindeau desfășurătorul acelei întîlniri, iar partea cea mai consistentă se referea la … Manifestul Suprarealist, despre care citisem cîte ceva în publicațiile literare care, după primele 3-4 pagini,  reușeau să te le convingă să citeși avînd alături  o cafea cu năut, dar cu țigări BT sau Slime, luate de la bufetul facultății.

     Dacă despre André Breton, Louis Aragon şi Paul Eluard auzisem și citisem cîte ceva scris de către aceștia, un nume mi-a ”sunat” mai puțin cunoscut, de fapt nu știam nimic despre un poet pe nume Robert Desnos.

   S-a vorbit despre viața sa trăită extrem de intens, despre experiența sa avangardistă, despre relațiile cu  sale cu intectualii care se grupaseră în mișcarea care urma să definească Suprarelismul francez (în literatură), dar și desprinderea/ delimitarea sa de prietenii săi, despre viața sa personală marcată de pasiunea pentru cele două femei, despre militantismul său, despre participarea sa la Rezistența franceză, despre arestarea și deportarea în lagărele naziste și despre boala care l-a răpus la doar cîteva săptămini după  eliberare.

        Atunci s-a citit o poezie – Pelicanul-  care deși se afirmase că e ‚emblematică’ pentru poezia sa suprarealistă, mie mi—a plăcut mult mai puțin decît cealaltă, care era un Cîntec Pentru Anotimpul Frumos, din care aveam să rețin  sau să re-recitesc și să simt în diverse … ‚perioad’ cîte un alt vers: cînd l-am auzit poentru prima dată mi-a plăcut enorm versurile care exprimau atît de bine și de adevărat starea noastră de spirit de atunci, cînd, într-adevăr, generației mele, a noastre i se părea firesc ca

În seara aceasta nu cînt ceea ce mi s-ar cuveni să înfrunt

ci ceea ce ar trebui să aparăm.

plăcerile vieții.

Vinul pe care-l bei cu prietenii tăi.

Iubirea.

Focul – iarna.

dar mai apoi aveam săîmi doresc Somnul, fară deșteptări tresărite, fără angoase a doua zi în zori; un singur vers mi-a rămas foarte sigur atunci în minte Refrenul pe care-l cîntam cînd umblam pe drum și pentru care m-am oprit la ce mai apropiat stand de cărți – era primăvară, din cîte îmi amintesc; am găsit un volum de antologie și căutînd Desnos — era acel superb Ultim Poem, în traducerea lui Virgil Carianopol, pe care eu l=am ‚pus’ pe blogul meu în urmă cu un an, pe 28 mai 2009,  cînd în colțul de virtual, de blogosferă unde am nimerit eu sa mă mișc – și am fost  norocoasă!-  se scria multă poezie, acum, s-a adaptat, ne-am adaptat vremurilor …

     Știam din ceea ce citisem că acel poem scris într-un lagăr din Cehoslovacia pe o bucată de  hîrtie de ambalaj și găsit în buzunarul vestonului său în dimineața cînd a murit, acel Le dernier Poeme, se consideră a fi o variantă a unei poezii scrise in anul 1930 ,  Corps et biens  și dedicat iubirii sale de atunci, dar a cărei traducere foarte frumoase, pe care mi-a lăsat-o VANIA pe blog, am găsit-o cu greu, în urmă cu puțin timp.

           Nu am nici astăzi un volum cu poeziile lui Desnos în bibliotecă, poeziile pe care le-am citit sunt împrăștiate în diverse volume de traduceri sau într-un volum-colecție de poezii în franceză, dar îmi plac și mă întorc cu drag și din nevoie (uneori se întîmplă să revoină ele la mine, nechemate…) la ele și aud GLASUL pe care

îl ascult. nu e o voce omenească

ce străbate zgomotele vieţii şi ale bătăliilor,

prăbuşirea trăznetului şi murmurul trăncănelilor.

 

 mă uit la o furnică trăgînd o căruţă

Plină ochi cu pinguini şi raţe,

Nu există, nu există.

ei! Şi de ce n-ar exista?

Sau privesc o floare și îmi amintesc că

a fost ca niciodat’-un ram la capătul frunzei,

linie bifurcată, semn al vieţii

semnul norocului

semnul inimii.

Iar dacă Breton scria sau spunea despre Desnos că ” Suprarealismul este ordinea de zi şi Desnos este profetul lui “, mie îmi este mai aproape Poetul care

sapă adîncul propriului poem pe marginea căruia bineînţeles va fi mitraliat.  

 Nici acum nu știu de ce  am crezut cîțiva  ani la rînd că a fost împuscat și că ULTIMUL POEM a fost pătat de sînge în buzunarul vestonului său.

 Acum, cînd încerc să scriu, privesc pe geam la o floare  care s-a încăpăținat să reziste intemperiilor din ultima săptămină

și îmi amintesc destul de mirată de meandrele memoriei nu cît de greu m-am desprins dintr-un vis la  care nu visam, ci la felul în care un bărbat pe care îl auzisem în  acea dezbatere despre suprarealism vorbind despre A Breton, răsfoia într-o librărie un album scump, în timp ce între degetele unei mîini ținea delicat o floare – cred că nu voi reuși  să înțeleg vreodată.

     Aseară, mergînd alene pe stradă cu asfaltul umed după ploaie, ”avînd în urechi” și aproape murmurînd un refren care chiar nu are (aparent) nici o legătură cu poezia Desnos, am ocolit o frunză mare, frumoasă și verde; instantaneu, mi-am privit palma și am văzut Linia vieţii, Linia norocului, Linia inimii.

 

    Nu era soare și încă nu se aprinseseră luminile în oraș, dar am zărit o umbră printre umbre

 și am înțeles:

     prefer florile  de cîmp oricărui trandafir