cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător Parto da Viola - pictură de Amadeo de Souza Cardoso.

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

nu, Ana, NU! – ba da!

„In prima sa dragoste,  o femeie isi iubeste iubitul, in celelalte , tot ceea ce iubeste este iubirea.” –Lord Byron

dincolo degriji și de  probleme -nu puține și cîtuși de puțin de neglijat, a le ignora este i m p o s i b i l – ale sale și/ sau ale celor din jur(ul său, știuți sau nu),

Ana  trebuie să redevină pentru o scurtă vreme, fie și doar pentru cîteva clipe,Sisi (f)

pentru că este a doua dimineață în care simte că nu mai este posibilă vara în noiembrie, luna care pentru ea știa că daca nu-i o amăgire, ne este un senin veșmînt.

și se-nvelește strans în taină, ca vara sîngelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu sa ardă

  

știe că nu mai poate întreba o anume  stea

ce sărbătoare scuteşti? ce ceas împlinit?
aperi un mare mormînt, sau vreo apă vindecătoare?
păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

   – Lucian Blaga-

  trezită pe o plajă pustie, într-o dimineață răcoroasă,

o dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele

Nichita-

        și mă voi cufunda din nou preț de-un gînd în abisul tău

acum, deocamdată, îți las aici ceva ce ar putea fi (dintr-)un preludiu, un altul

cu ani in urmă am citit ciclul lui Augustin Buzura si desi mi-a placut mai mult Drumul Cenusii, acum imi amintesc destul de bine -cred- fraza din Refugii : .”.. ar trebui să fac în așa fel ca îîncepînd de azi să nu mai fiu obligată să mă detest

sunt convinsă că nici nu te vei mira și nici nu vei zîmbi

(nu mă-ntreba întunecat de ce nu am rămas pe blogul mic…)

La Mulți Ani mie !

și touși, este încă august !….

   Psalm Dragostei

    de Lucian Blaga

       E încă în mine greul pietrelor, dintre cari

 m-am ridicat cînd zi s-a făcut.

 Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa

 cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri

 şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.

 Simt încă în mine greul pămîntului şi deznădejdea

 lutoasă. În mine tînguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gînd

 şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini

 pe drumuri neprietenoase.

 Din trecut cîteodată mai vine un vînt.

 În ceasurile desprimăverii, dragoste,

 în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,

 căci numai tu nu ai amintirea

 marilor întunecimi,

 fă să uit cumplita povară

 a văzduhului negru, ce-l port pe umeri

 şi dă-mi tăria dea suporta

 bucuria eliberării.