cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător Parto da Viola - pictură de Amadeo de Souza Cardoso.

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

puțin mai departe

pe aici-si la mine acasa, totusi…- nu este liniste;

pare a fi un soi de razmerita iscata de prea multe griji, nevoi si durere adunate si rabdate;

inlauntrul meu este si mai rau;

an hotarat sa merg departe, prin locuri care m-au ‘interesat’ mereu,
intr-un fel sau altul;
asi cum, din motive stupide (atit cit poate fi de stupida boala), am ratat gala Globurilor aurii, am ajuns in Chile si in Argentina;
totul mi se pare o parabola, chiar si trairile, iar viata traita
are alta rezonanta, parca;
am invatat sa traiesc asemenea pestilor, ca intr-un acvariu,
sa simulez, disimulind, sa ma ascund marurisind netrairile
de fapt, eu am fost intr-o cafenea de linga un hotel, am asteptat si
am avut parte de inttilnirea promisa;
dar stiu ca nu voi avea parte de acel nesfirsit in care sa nu simti sfirsitul;
nu am nici CURAJUL necesar si nici motivatia suficient de convingatoare

la acest film prezent si la TIFF-ul nostru din 2010, se cuvine sa revin altfel, mai… ‘detasat’

La Vida de los Pesos

sunetele linștii sau linștea sunetelor ?

sincer, nu știu…

în gerul ceasului târziu al serii de ianuarie strălucește, mai altfel printre celelalte, o stea mare și frumoasă – cred că este Venus. E atâta liniște în jur și atât de  multă neliniște înlăuntrul meu pentru care acum, astăzi, nu știu  cau lec de ostoire – ar fidegeaba. Privesc stelele – cândva aveam și eu una care-mi surâdea deasupra muntelui meu- și aș vrea să reascult o emisiune în care R H Patapievici ne deslușea pe înțelesul tuturor sunetul mișcării astrelor; însă  și  acea casetă s-a  … pierdut, împreună cu multe, multele alte, altele…;

îmi amintesc, totuși, de vorbele profesorului de muzică din școală, Domnul profesor Frățilă, care ne spunea că cea mai frumoasă muzică, acea sublimă sublimă este muzica astrelor, ceea ce aveam să simt și să aud și de la alți maeștii, aevea sau daoar din felurite ;

și undeva, în arhiva aia a mea, pe care o mai deschid câteodată și pentru acest zid subțire, trebuie să fie și unele ”dovezi” care  ,atestă’  fără tăgadă prin și peste timp că  stabilitatea universului se pune și rezistă în fața   tulburelui haos tocmai  cu armonia ritmului  sunetelor în care  astrele se mișcă

aș găsi, poate, de la secvențele numerice ale lui Platon,

în care sunt dispuse planetele și care se mișcă pe orbite proporționale și colorate, însoțite sau ademenite de un cântec de sirenă

ori poate că dincolo de  vestitul și controversatul desen  centric al lui Ptolomeu

se află și modelul heliocentric al lui  Nicolas Copernic

dar și optica muzicală a lui  Newton, fascinat nu doar de alunecarea unui măr rotund, dar și de lumina Soarelui filtratăprintr-o prismă, , relevându-i/ni-se, astfel,  corespondența spectrul culorilor și notele muzicale

alături de minunata „armonie universală“  a lui J Kepler, unde acordul sunetelor  se bazează pe un anumit raport al numărului de vibraţii pe secundă, asemănător perioadelor de revoluţie, distanţelor şi vitezelor planetelor

astre, muzică, sunet, culoare – ating butonul veiozei și undeva, în încăpere toate se adună într-un semicerc, de  fapt, e doar un arc de cerc colorat și un album cu reproduceri ale unor picturi ale lui P Klee , cel pentru care la limita dintre terestru și spiritual se află curcubeul.

Gata! Azi nu vreau nici suprarealism, nici impresionism, nici simbolism, nu vreau nici expesionism, nici dadaism, nici postrealism, nici existențialism

[ ești sigură?  – cum rămâne cu ”cet énorme chant de grâces minéral qui se répercute aux quatre coins du ciel” ?–- nu! astăzi vreau doar liniște , liniștea interioară ]