Scriem mai devreme decît ar fi trebuit și decît ne-am propus. Ar fi fost preferabil să o fac(em) la întoarcerea acasă;
dar
Nu ne vom aminti nici de vremurile frumoase și vesele ale copilăriei,
Nici de adolescența și anii tinereții proapete, trăite intens, cînd iubeam marea și ne împlineam la munte, răstignindu-ne dragostea pe o anume Cruce – sau așa credeam pe atunci- nici că am cunoscut în real o lume, care aici, în virtual pare ‘închisă’ pentru noi;
Nu ne vom gîndi că erau vremuri cînd visam să facem cercetare și am ajuns să ștergem printr-o semnătură munca unor ani, care ar fi putut să ne dea iluzia că putem să ne apropiem prin perseverență și de ceeea am fi dorit să facem;
Nu ne vom gîndi nici la sănătatea neglijată și pe care acum nu o mai putem recupera;
Nu ne vom aminti nici bucuriile și nici tristețile strînse într-un suflet care este obișnuit, chiar dacă unii l-au îndrăgit și născocesc și acum tot felul de șiretlicuri pentru a nu-l lăsa pradă deznădejdii și cîte alte posibile suflete nu ne-ar învidia dacă s-ar ști cu adevărat cine este acel mag al sufletelor prin cuvinte– dar nu se va ști niciodată!
[ pt a evita speculții ieftine: acel magician al vorbelor nu se află în blogroll-ul meu, ci doar în / pe blog]
Nu ne vom gîndi nici la copilăria mamei, spulberată de război, nici la refugiul bunicilor care, rămași doar cu fetițele și cu o ladă cu cărți ( pe cei care au spart vagoanele cu lucrurile înghesuite acolo, se pare că nu îi preocupau cățile…) au reînceput o ‘altă viață’ pe care s-au străduit să o trăiască demn și fără resentimente;
Nu ne vom amintri nici că mîine este o zi în care tata poate a ajuns mai departe decît l-a impiedicat boala atunci cînd a fost nevoit să renunțe la pilotat;
Nu ne vom aminti ca în urmă cu cîtva timp – nu mult- a fost un sertar, dar și acel ‘ajunge’, însoțit de scuze care nici acum nu au atenuat duritatea literelor-sunete;
Ne vom închipui că scriem de acasă, cu spatele la bibliotecă, neobservî nd nici o carte lăsată aiurea prin cameră,
Pentru că nu putem înțelege cum s-au scris atitea jurnale și memorii, chiar dacă unele poate nu s-ar fi vrut a fi publicate și din care am citit și noi ceva-ceva fără să fi înțeles măcar vreo idee ;
Nu am înțeles că nu toți au darul și îngăduința/permisiunea de a-și mărturisi deschis trăirile, de a-și face cunoscute preocupările, de a dialoga cu sine însuși….
și pentru că tot nu am înțeles enirea un ui blog, ajunsă acasă îl voi lăsa așa, nu îl voi șterge, nu îl voi peria de scamele sentimentale, îmi voi aminti, poate, că astăzi cineva mi-a spus că unora dintre noi, cei mai fericiti, Dumnezeu le dă un dar magnific: să rămină toată viața copii. Ferice de ei, căci nu văd răutatea lumii…
sau, acasă fiind, îmi voi re-aminti, ceea ce citisem cîndva––- hmmm, pe un mail ;
viața fără singurătate ar semăna a bîrfă ;
nu îmi place bîrfa, aleg, așadar, singurătatea.
Iar atunci cînd voi redeschide blogul pentru a scrie, îmi voi aminti, cu siguranță și de Speranță și de Omenirea omeniei dar și de Omenia omenirii din cotidianul real sau așa cum apare în blogolumea din blogosferă.
și cam atît.
–––––––––––––––––––––––––––-
mi-a fost greu să aleg între cele două posibile ‘semne’ din ”calendarul meu” și care cred că s-ar putea regăsi în însemnările de mai sus
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 