despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..

Anunțuri

bellissima Squadra Azzurra

era sau a fost seara care a urmat unei zile  care ar fi putut sa fie mult mai buna, daca nu s-a vrut a fi generoasa, pentru mine ;

si cum eram certata cu mine insami, cu tot (nu neaparat cu toti) din jurul meu, cu javra asta pe care, orice mi-ar  oferi si mai ales ce nu imi mai ofera, continui sa o iubesc chiar mai mult decat o respect (relatie pe care nu am dispozitie sa o ”dezvolt”,  zau asa ), nu am deschis radio-ul, nu am deschis calculator (si ele ar avea nevoie de tratament, de ingrijire, de mai multa atentie, dar  sufera in tacere pe lista de asteptare de mai bin de un an….), nu am deschis vreun  ziar, iar dupa doua ore de somn chinuit, buimacita, am luat/infascat nervos puterea –adica telecomanda (Mottu Pitis spunea ca in casa cel care detine telecomanda tv are si putera, in familie desigur, desi… , dar nici asta nu dezvolt) am apasat pe buton si … m-am trezit de-a binelea : tocmai incepea a doua semifinala de la Euro 2012—Germania-Italia; ca sunt fan Squadra Azzurra o stiam/siu si o declar de vreo (2012-1978=34)de ani; eram in scoala si era o perioada in care imi organizam norma d e pagini ca si  pauzele in functie de meciurile transmise din Argentina (cred ca a fost ultimul Mondial transmis de TVR inainte de 1990), imi placea Kempes, dar nu tineam cu nimeni; si era chiar reconforrtant sa privesti fotbal de calitate, linistit, fara emotii; nu reusesc sa imi amintesc care a fost meciul in care a inceput sa imi placa Italia si s-a dus linistea…; dincolo de acel strigat, devenit legenda al comentatorului, mi-au ramas peste atitia ani pletele brune ale  lui  Mario Kempes si  cuvintele lui  Cristian Topescu, la sfarsitul semifinalei Squadrei Azzurra cu portocala mecanica (nici atunci nu mi-a placut portocaliul…) :”Nu stiu aca vom avea o mare invingatoare, dar avem o mare invinsa” ;I in clipa aceea , ca la un final de film (gen drama) bun nu mi-am mai oprit lacrimile

imi place si acum Squadra Azzurra si nu doar pentru ca are echipament albastru, iar cu ani in urma avea si jucatori frumosi si buni (acum sunt mai mult buni decat frumosi 🙂 …) , dar in acea seara de miercuri din aceasta saptamana, incepand de la patosul cu care cei unsprezece cantrau imnul  Italiei,  (pentru o clipa am avut senzatia ca trebuie sa aleg intre Verdi si Wagner… asta chiar as putea sa o “ëxplic”, dar nu acum!), dupa care am reusit sa fiu aacolo, in atmosfera jocului, unde, pe monitoarele poloneze se vedeau mai mult suporterii germani )

si astfel am uitat ca ma doare nu numi bratul , ca nu imi priesc decat orasele mari, am uitat  ca mi s-a aratat, in urma unui commentariu umbra ghilotinei, de parca nu eu as fi scris tot pe aici, pe undeva, pe blogul meu,  ca exista si o ghilotina a sufletului, pentru o clipa, ceva mai tarziu, cred ca a doua zi, o sinapsa m-a trimis pe blogul meu mic, unde, prêt de catva timp, incercand mai mult pentru mine insami sa scap de obsesia unui film, m-am pomenit dandu-mi mie insami un fel de replica la incercarea de a intelelege problemele pe care,vai!, nu le rezolva nici politicul, nici drama unora, nici prostia altora, nici cinismul, care, perceput la nivelul omului modest si simplu, atunci cand atinge rani sau cicatrici personale, ustura si nu a fost / nu a existat nici dorinta, poate uneori omeneasca, de a fi resimtit acel sentiment si in sens invres,

in acea seara jocul Squadrei Azzurra  m-a ajutat sa inteleg, inca o data, ca bucuria sportului poate sa readuca zambetul, ca se poate da mana cu adversarul in modul cel mai civilizat cu putinta, ca am si ca avem cu totii si fiecare dintre noi dreptul la astfel de momente frumoase, tocmai pentru a trece sau a-l suporta mai usor pe cele multe si coplesitoare pana la covarsire (frumusetea sportului adevarat consta si in refuzul acestei stari/situatii nefiresti omului)

in timpul jocului nu m-am gandit la ceea ce se petrecea in spatele usilor grele de la Bruxelles, chiar daca cele doua echipe sugerau mai mult decat semnificativ miza jocului din afara gazonului verde de iarba,pe care se rotogolea o minge de fotbal nu o moneda poleita si suferinda

de fapt, banuiam din cele aflate cu cateva zile in urma, ca la intrebarea pusa in urma cu un an pe acest blog negru, daca Giraudoux are sau nu dreptate, raspunsull este afirmativ,

iar dupa meciul la  care banuiesc ca s-au uitat toti … decidentii… de care depinde soarta  nu doar a unui batran continent, apare – deloc imprevizibil- ideea unui federalism fiscal si bancar, inclinat de la inceputuri spre un compromis, o  favorizare, de fapt, tocmai celor doua finaliste din aceasta seara

dincolo de orice coincidenta sau de  ironie a hazardului , cine mai crede ca intre fotbal /sport si bani  nu exista vreo legatura?

maine incepe o noua zi dintr-o noua saptamana cu probleme si griji vechi si noi

si in aceasta seara tin cu Squadra Azzurra

(daca Spania ar fi jucat cu altcineva…..)

maine incepe o noua zi

nimic nu opreste gandul sa se indrepte spre Londra Olimpiadei, nu-i asa ?