Caut un ban de o speranță ( …chiar și invers)

Într-o zi, dintr-un an, într-o viață –încă mai cred că aceasta, care pare a fi un surogat-  CINEVA mi-a umplut mîna (palma făcută căuș pentru altceva) cu țechini –de argint, firește;

i-am schimbat pe doi bănuți obișnuiți, pe care i-am aruncat în Fontana di Trevi

acum, aș vrea unul, doar unul singur, pe care să-l păstrez pentru mine

pînă îl voi găsi, mai astept, poate că brațul meu se va reface abia atunci.

și voi înțelege prețul compromisului făcut.

Pînă atunci…

Da!  –  gata cu stările sau cu scrisul cel puțin de /în halul ăsta, emo parcă i se spune…; aș putea să caut în cărți obișnuite sau mai… explicative, dar e greu, prea greu acum să întorc paginile…

photo by Lars Fich Brorsony

Iar Domnii Cervantes, Malraux, profesoriul Ion Ianoși și al Domniei-Sale discipol, profesorul Vasile Morar ( una dintre gloriile unui liceu cu indreptațire vestit , dar pe care tăvălugul de reforme l-a distrus…),

pe Domniile lor îi găssesc în bibliotecă…..

și

încerc să răspund celor care mi-au lăsat cîte o vorbă, un gînd

Mea Culpa!

Ion_Ianosi Pentru a putea sa imi vad in linistea necesara a mintii de treburile sau lucrurile care ma asteapta , trebuie sa incerc sa repar o geseala ; a trecut cam nedrept de neobservata aniversarea unui mare carturar, foarte drag sufletului meu si ale carui carti si cursuri, care si acestea inmulteau absentele mele nemotivate de la cele unde trebuia sa fiu prezenta si nu eram, au contribuit -ma incumet a crede!- la ‘formarea’ brumei mele de ‘cunostiinte generale’ si la a intelege, atat cat pot, sa ma bucur de frumusetea lumii , atunci cand o pot intalni.
La Multi Ani, Domnule Profesor!

Ion Ianoşi: „Ziua sunt optimist, noaptea – pesimist”

Româna e limba mea uzuală de lucru. Regret că, deşi le simt infinitezimal limba, m-am ocupat sporadic de scriitorii maghiari. O datorie neonorată. Mă străfulgeră uneori teama că, spre final, voi „regresa” pe scara limbilor vorbite, înapoi către maghiară. Se povesteşte despre Cioran (nu ştiu dacă e adevărat) că ar fi păţit această întoarcere, vorbind cu apropiaţii săi francezi, în ultimele faze ale bolii, succesiv, în germană, apoi în română. Senectutea este şi ea o maladie, chiar şi fără suplimentări deosebite.
Despre cosmopolitism, ce să spun? A fost tratat injurios, unele dicţionare se încăpăţânează şi acum să-i reţină, prioritar, sensul negativ („concepţie care propagă indiferenţa faţă de patrie, neîncrederea în capacităţile creatoare ale propriului popor, dispreţul faţă de valorile culturii materiale şi spirituale ale propriei naţiuni…” – citez o ediţie din 2004!), altele preconizează, printre sensuri, unul corect, deşi tot limitat („concepţie potrivit căreia patria e lumea întreagă, iar omul, cetăţean al ei”; cosmopolit e cel „care ţine de mai multe culturi”, omul care se doreşte „universal” etc.). L-aş invoca pe Nicolae Breban: are două cetăţenii, română şi germană, stă anual câteva luni la Paris şi Florenţa sau, tocmai în momentul de faţă, la Padova; acolo îşi scrie mare parte din volume, romane, memorii, traduceri din elegiile clasice germane, Goethe, Rilke ş.a. Ilustrează opusul primei definiţii citate. Este deopotrivă scriitor român prin excelenţă şi un spirit european permeabil valorilor. Îl venerează pe Dostoievski, care a scris la Florenţa Idiotul şi parte din Demonii; şi pe Nietzsche, care locuia alternativ în Elveţia, Franţa de Sud, Italia de Nord.
„Moartea e mare.
Suntem ale ei guri râzătoare.
Când ne credem în mijlocul vieţii
Începe ea să plângă
În mijlocul nostru.”
E un poem rilkean scris în simetrie cu un alt poem, goethean, alcătuit din cinci versuri, frumuseţea căruia mă instigă să-l citez integral, cu menţiunea că ambele poeme sunt traduse de Nicolae Breban.
„Peste toate culmile este tăcere.
Peste toate vârfurile simţi tu abia o boare.
Păsările tac în pădure.
Aşteaptă, în curând
te vei odihni şi tu.”
…………………………………….
Nu am un simţ plastic dezvoltat. Mama mă ironiza: cum poate fi estetician unul care nu percepe frumosul? Era vorba de frumuseţea naturii, receptată prin văz. M-a bucurat când am revăzut mai viu lumea dimprejur. Nu mai port ochelari de distanţă, ci doar de citit. Mă uit totuşi cam distrat la mediul înconjurător: vederea îmi bruiază câte un gând.
Îmi place viaţa, dar nu în postură de îndrăgostit. Nu am fost şi nu sunt un „jouisseur” (sau, dacă vrei, sunt mai degrabă „gourmand” decât „gourmet”). Lumea mă atrage şi la 80 de ani. Mă preocupă oamenii, cărţile, evenimentele, nu sunt indiferent la ce se petrece în ţară şi în lume. Mă aprind uşor, mă enervez, mă agit, mă implic, până când Janina mă trage de mânecă. Interesele cele mai atrăgătoare îmi par cele dezinteresate: ceva care aparent nu mă priveşte – tocmai de aceea mă priveşte!
La drept vorbind, încă nu simt o diferenţă notabilă între 80 şi 70 sau 60 de ani. Dar ştiu la ce mă pot aştepta. (…)Îmi cunosc locul umil sub soare, atâta vreme cât mai exist.