sunt locuri și sunt clipe cînd spuma din care s-a întrupat Frumusețea rănește; strivește castele de nisip, distruge jucării și cărți uitate deschise, retează nemilos elanul adolesctin al celor care merg pe valuri în picioare, șterge cu prea mare grabă orice urmă sau semn lasate de o palmă deschisă sau de o talpă șovăindă;
(fotografie primită)
aici nu este permisă (nici) cea mai frumoasă poveste – nu sunt permise inocența și sinceritatea.
Degeaba vă uitați curios la mine;
Degeaba vă amuzați pe seama mea;
Degeaba mă certați;
Nu sunt murdar și nici bosumflat nu sunt: am urme de nisip pe piele pentru că am încercat să îmblînzesc și eu valurile, așa cum am citit pe aici, pe undeva, pentru a construi și eu un castel de nisip; nu valul cel frumos, cu spumă, mi l-a stricat, ci un picior neatent; am încercat să îl apăr, aplecîndu-mă peste el, dar am căzut, strivindu-l…; poate data viitoare, cînd mă va învăța și pe mine cineva să nu fac un pas greșit sau o alunecare.
Tocmai începusem să fac un altul, mai frumos și mai semeț și cu siguranță mai durabil, cînd, lîngă uneltele mele am zărit o carte, uitată, probabil, de cineva grăbit, acolo;
Plimbîndu-mi degetul de-a lungul rîndurilor și al cuvintelor, firește, am început să citesc:
Créon și pajul său:
– tu chiar ești nerăbdător să crești mare?
– Așa-i, Domnule!
– Ești nebun, copile! trebuie să nu-ți dorești niciodată să crești mare.
Nu am reușit să citesc mai departe– o pală de vînt, mai puternică și mai puțin blîndă decît o adiere, a închis cartea; am văzut titlul și autorul, cred; Jean Anouilh – Antigona, iar mai jos scria ”teatru”– oricum, nu era pentru lecturile mele de vacanță, mai mult sau mai puțin obligatorii, iar eu chiar nu voiam să cresc mare: vîntul se simțea tot mai tare, așa că mi-am adunat jucăriile, unltele mele de lucru și am alergat să le las în căsuța de lîngă faleză, de unde urma să le iau a doua zi, de dimineață. În locul gărdulețului cu portiță, lucrate în lemn, m-am oprit încremenit în fața unui zid pe care scria:
Nu știu cînd și unde au dispărut găletuța, lopețile și toate celelalte, simțeam că nu pot să fac nici un pas, în nici o direcție și nu rewuseam să îmi desprind privirea de pe acel zid; cînd am reușit să o fac – nu știu cum- mi-am privit palma, pentru că tot pe aici, pe acest paralelipiped abia perceptibil la o simplă privire, în acest spațiu, despre care se spune că ar fi rudă cu realul, aici, așadar, am aflat că privind în palmă poți vedea și poți înțelege multe ; mi-am privit și eu palma, încă micuță, m-am uitat îndelung și atent , dar nu am zărit decît două imagini, două fotografii pe care mi le lăsase cineva în colecție (am uitat să Vă spun: îmi plac la nebunie pozele, dar deocamdată nu am aparat…)
și astfel, dacă în prima clipă am simțit că mă îneacă nu doar tristețea,
în clipa următoare am strîns pumnii și îmi repetam mereu că ceea ce alunecă pe față și pe întregul corp sunt picăturile de ploaie.
photo by M. Zafar Rabbani
tears of children by Carlos Chavez
Ajuns în fața ușii, curat și uscat, am auzit o voce de care îmi era dor, totuși :
Era timpul să te maturizezi!
Am întrebat aproape în șoaptă:
la ce bun ? pentru ce?
(mă ajută să revin mai ușor aici? NU CRED asta ….)
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 