Îmi amintesc că primele fotografii cu un chip care nu sunt sigură cît de frumos mi se părea sau cît de mult îmi plăcea, le-am zărit în revistele și cărțile despre Cinema aflate în casă , la o vîrstă cînd am reușit să citesc pe silabe numele scris sub fotografie. Știu, însă, din ceea ce mi s-a spus mai tîrziu, că am rugat să meargă cineva din casă cu mine la cinematograf, pentru a mă convinge că există așa ceva (pe atunci credeam că fotografia arată mereu ceea ce este așa cum este în realitate…) – mi s-a răspuns că nu prea se poate, este greu de văzut, filmele fiind foarte vechi și fără sonor (tata-mare adăugînd că oricum, trebuie să citesc dialogurile scrise separat, ca pe niște coli).
Nu peste mult timp, cînd deja nu mai silabiseam și știam, cît de cît, ceva despre Eugene O’Neill și al său personaj, Anna Christie , aveam să am surpriza să o văd la televizorul alb-negru, (ca și filmele sale, dealtfel), chiar dacă la acea primă întîlnire cu cea care nu prea semăna cu acel chip ireal pentru mine, surprinsă de vocea care suna cam dur pentru ceea ce așteptam eu recunosc : aveam să înțeleg drama fetei de marinar, după lectura piesei, dar avînd, deja, imaginile eroilor, ‚întipărite’ în minte. Și tot la Telecinemateca acelor ani am vazut-o și în Grand Hotel, film, revăzut de curînd [mulțumesc net-ului…]
Care a fost următorul film? – nu mai știu , dar într-o vacanță la Felix, am văzut Contesa Walewska și am fost convinsă că nu exită zîmbet mai frumos, mai seducător decît al ei.
Deși spun mereu – și sunt convinsă! -că numai rușii pot prinde și cuprinde cu adevărat spiritul lor pe pînză, pe hîrtie și mai ales pe bandă (era să scriu celuloid…), pentru mine ANNA, Anna Karenina a sa, iubită și chinuită de Vronski al lui Fr March (pe cel al lui J Gilbert nereușind să îl văd), acea Anna care, neputînd, neîngăduinu-se să aleagă între dragostea pentru fiul său și dezamăgirea iubirii, găsește singura izbăvire în cea mai sigură autopedepsire, Anna Karenina rămîne pentru mine cea mai aproape de cea sau ceea ce este personajul creat de Tolstoi.
și dacă îmi amintesc și de balerina care odată cu clipele de tandrețe își regăsește și dorința pentru dans și pentru viață, cum să nu cred în ceea ce scria/ scrie Paul Réjac :
’cînd filmează o scenă emoționantă, ea cere ceva din Ceaikovski: muzica rusă o inspiră ”de maniera cea mai primejdioasă și mai dramatică”, după propia sa expresie’.
Fascinantă, fremătătoare și palpitantă, de o eleganță dramatică sau de un dramatism elegant mi-a răamas în memorie în Camille, unde a ne-a lăsat o Margueritte Gautier, comparabil(a) pentru mine doar cu unele interpretări în spectacolele de operă pe care am avut șansa să le văd în diverse condiții sau ‚moduri’.
Personajele sale sunt dramatice, fără a fi melodramatice, tandre, dar dînd impresia unei superiorități, a unei firidistante și glaciale, dar care nu accepta compromisul și prejudecata, viața irosită, preferînd sacrificiul suprem, dacă este nevoie. Astfel mi s-a părut mie că este și în singurul film fără sonor, vîzut la Cinemateca de pe str Eforie: Woman of Affairs, avînd ca subtitlu, Delir. Îmi vou aminti mereu surîsul enigmatic și privirea ei ce măsoară dezgustul, dezamăgirea față de ipocrizia, și lașitatea celor în care avea încredere știind bine ce va urma cînd alege asul de pică: mașina cu care coliundase în delir lumea, voind să uite primele dezamăgiri ale vieții, se va opri brusc de copacul lîngă care cunoscuse, cîndva, cel mai frumos sentiment.
Nu am văzut nici jumătate dintre filmele cu ea, dar dintre toate cele văzute, mie cel mai aproape de suflet îmi rămîne Regina Cristina și mai ales secvențele din final, cînd Regina, renunță la tron și părăsește Suedia la bordul vasului, împreună cu Don Antonio, iubitul mort. Cînd am citit, într-un almanah foarte vechi și foarte frumos, ceea ce gîndea R Marmoullian,regizorul filmului, despre interpretarea Gretei Garbo, am crezut ceea ce cred și acum: că nu se mai poate adăuga nimic:
”Nu faci nimic, nu joci nimic, nu simti nimic..Ții pur și simplu ochii deschiși fără să clipesti, transformîndu-ți chipul într-o mască. Rezultatul a fost că fiecare a interpretat atitudinea eroilnei cum a crezut de cuviință: ce curaj are femeia! Ce tristețe copleșitoare, ce sensibilitate! Cînd de fapt, în fața lor eroii aveau un zero sublim, dar un zero!”
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 