el, rotundul

 

copacisiglob

                                                                                                                                                    (fotografie primită)

 atunci cînd gerul retează verticalitatea,

sfera, rotundul cuprinde împlinirea

 

 

 

Frigul nu îngheață și prostia ?

    chiar și pe cea de ‘rang înalt’… ?

  mie mi-a înțepenit gâtul, mi-a îngreunat din nou mișcarea mâinii, mi-a blocat –parțial, deocamdată și punțile de comunicare, inclusiv net-ul- , mi-a scăzut presiunea din termostatul de la centrala termică, mersul până la un taxi este  greoi din gauza ghețușului (nu pot comanda unul la scara blocului pentru că stația de taximetre este în apropiere, iar accizele crescute la carburanți pretind distanțe care să jusifice drumul parcurs), oamenii mari sunt încrunttați, unii mai răbufnesc printre dinți, cu obrajii atinși de frig și cu buzele crăpate, iar eu observ cu tristețe puține săniuțe sau patine ale copiilor.

     Cum și ttimpul de acces la calculator este, încă limitat, mă grăbesc să profit acum, când conexiunea este vaslidă, să citesc măcar puțin din ceea ce  vreau și să salut cu un gând cald pe cei cunoscuți de aici.

  Nu, mintea-mi, încă nu a înghețat

    și mă opresc la timp ca să nu pot scrie ce le dorec unora care habar nu au ce e frigul și spondiloza (ce rea devin!!!… Doamne, ai, te rog, grijă de mine, să nu devin cu adevărat rea !) și cu pătura pe spate mă întorc la cărți, alt remediu nu am la-ndemână, toate costă, cărți mai am, citite și necite….

   atinge-V-ar pe unii căldura pe care doar chemarea spre carte, adevăr și învățătură le pot da !

      poate atunci ne vom simți și noi, ăștialalți,  nu atât de naivi pe cât ne doriți a fi, ceva, ceva mai aproape de normal(itate)

            nici în gerul Bobotezii binele nu însemnă normal

    iartă-mă, Te rog, Doamne!

    azi e Sărbătoare pentru creștini…

Cod galben de frig la reanimare

parcă încerc și eu să schimb forma liniei în aparatele medicale
                  am avut parte de două operații – și cred că mi-am făcut porția în viața asta- iar în urmă cu o săptămînă
am intrat împreună cu blogul meu în ‘moarte clinică’, tot din motive serioase;
   se spune că în clipa dinaintea… îți revezi întreaga viață – eu nu am văzut decît greșelile pe care nu am cum să le mai repar: unii mi-au spus că sub anestezie au visat frumos – eu nu îmi amintesc să fi visat ceva în timpul celor două anestezii; acum, da, în aceste zile am visat  sau mi s-a părut că am auzit ‘vocile’ celor care m-au vizitat și aici și altundeva; și toicmai eu care scriam că am simțit ghilotina virtualului
(ceea ce am scris despre acea ghilotină a sufletului, încă mai cred )  am simțit cît de bine este să nu te simți singur, singur, deși despre asta aș mai avea atîtea de ‘gîndit’, chiar dacă este o bibliografie greu de citit pe de-a`ntregul de către cineva, vreodată, de mine insămi, cu atît mai puțin;  

  și trimisu-mi-am gîndul să ceară scuze celor pe care i-am supărat cu vorba sau cu/ prin tăcere(a)-mi;  iar gîndul meu rămas cum îi este obiceiul, adică slobod, mult prea neîngrădit în cele două emisfere     cenușii despărțite de o parte albicioasă [i se spune corpul C…, știu din școală] a început să umble hai-hui;
   cît a fost vreme bună s-a cam ferit de viruși ca și de vaccinul ăla cam…, deși s-a cam întunecat nițel cînd a citit despre un medic bun , cu nume și renume municte, nu așa obținute prin cursuri la  distanță, a dat o raită prin magazine obișnuite și de lux, de unde a ieșit întristat nu de convingerea că pe unele nu le va  mai vizita curînd, ci frămîntat de întrebarea ”oare  la noi se va adeveri cîntecul acela cu pachetul de biscuiți mai scump decît o viață?”;
  apoi s-a amuzat -altă reacție de autoapărare negăsind- la ideile cel  puțin ciudate ale unor miniștri și ale altor mai mari ai acestei țări și ai acestei lumi, aamintindu-și de un serial ”Trăzniți în NATO” și găsind formula(rea) adaptată,
”trăzniți de și în tranziție”;  apoi s-ar fi minunat de puterile miraculoase ale unei făcări violete, dar nu s-a bucurat  că nu l-a ademenit gustul și  plăcerea grijilor puterii, ci și-a amintit din nou de ce nu putut să străbată curcubeul pînă la capăt – aceea era ultima culoare de acolo;

 atunci a vrut și a încercat să regăsească ceva minunat, cea mai min unată stare- sentiment sau invers, găsit cu mult timp în urmă și niciodată pierdut, doar de ceva vreme refuză drumul înspre-Acolo;
    și astfel,  ajungînd printre amintiri, a dat într-una din cutiile rămase de la mama  peste unele fragmente ‘decupate’
 din Digresiunile scrise prin anii ’70 ai veacului trecut de către Octavian Paler  și cum deja începuse să ningă viscolit și gerul să atingă nu doar răni văzute sau ascunse, l-a ales pe acesta:

”Floarea împacă, în fond, efemerul cu imortalitatea și nu înîmplător,în aproape toate mitologiile ea face legătura dintre profan și sacru, dintre oameni și zei.Farmec șimelancolie șoaptă și stigăt, tăcere și rugăciune, plecare și întoarcere,timp și netimp, noapte și zi, reproș  și iertare, absență și plinătate, posesiune și frustrare, uitare și amintire,umiliunță și vanitate, țărînă și cer, trădare și fidelitate,ce nu exprimă, oare, această hieroglifă a vieții care este o floare și în care putem citi, pe rînd, povestea unei frumuseți provizorii și a unei frumuseți pe care precaritatea n-o poate, totuși, știrbi?
 (…) Pictînd floarea, artistul  artistul abolește o ordine stabiliută, eternizînd ceea ce este fugitiv ;
  (…) un artist care pictează o floare pictează împotriva efemirătății, perpetuînd miracolul; el săvîrsește un delict fericit;
și ce este altceva decît partea de eternitate din efemer ? ”
iar gîndul meu încearcă cu greu să înteleagă cum cineva care iubește și respectă atît de mult opera lui Octvian Paler, încît îngrijește un site dedicat acestui Don Quijote rămas într-un deșert, în Est, pentru totdeauna, poate să voteze -după propria sa mărturie citită într-un comentariu lăsat pe un blog- că a votat cu Băsescu…. dacă mi se va explica, voi mulțumi politicos,
deși, parcă, mi-ar fi greu să accept acea desărțire dintre operă și convingerile sau opțiunile politice ale autorului….;
totuși….   🙂    [blogger-ul respectiv nu se află în lista mea]
    și pentru a se depărta puțin de cotidianul care nu-i priește, cum nu poaate încă sa vadă u film, sau să ajungă într-o sală de teatru, își amintește, că a găsit, după lungi căutări, în format mp3, Sonata 111 de Beethoven, despre care mai întîi citise  într-o carte scrisă de Radu Cosașu – este povestea unui pianist dintr-o țară din America de  Sud, care,  este închis de către regimul militar al acelei țări, în urma unei vizite din partea unui prieten dizident; tînărul pianist fusese elevul Nadiei Boulanger. Transcriu doar ultimele paragrafe
    ‘și alte trei luni, acolo, în închisoare, omul nu mai atinse pianul mut;
        ”dar prietenii din temniță mi-au cerut să reîncep studiile și eu nu puteam, nu puteam, pînă într=o zi de decembrie, cînd m-am așezat la pianul meu mut și am inceput sonata 111 de Beethoven, și atunci totul a revenit și muzica m-a salvat”

 despre Sonata 111 nu aș putea să-ți spun altceva’

gîndul spune și îndeamnă :acea sonatină scrisă de Radu Cosașu merită citită sau recitită ( ca toate sonatinele sale, dealtfel);
   ar mai vrea să ajungă la două albume de artă primite de curînd si să-i spună lui Andi că le văd împreună
 (gîndul poate să ajungă pînă departe, nu-i așa ?)

 
 dar deja a  obosit: e prea frig și se pare că va dura: se  îndreaptă spre medicamente, apoi se pregătește să adoarmă liniștit, fără vise.
Nu mai știe ce și cum sunt visele.