un fel de update pe aceeași maladie

hotărîsem să nu mai ”ies” (adică să nu mai scriu) pe pagina principală a blogului decît dacă și atunci cînd voi simți că pot să ”aduc” din ceeea ce … am … ceva cît de cît serios

mda, numai că în dimineața aceasta mi s-a ”confirmat” într-o formă destul de dură și cam nemeritată ceea ce eu știam, iar alții se încăpățînează să mă convingă de contrariul evidenței demonstrate

crearea și folosirea/ utilizarea heteronime este o ”îndeletnicire” veche, iar cauzele, contextul și efectele sale  sunt prea serioase și profunde, uneori, pentru a fi surprinse acum, într-un text simplu și superficial, care, de fapt, (p)are o pornire mult prea personală.

(de aceea sper să pot să revin Altă dată asupra acestei ”teme” )

așadar, nu mă opresc la celebrele heteronime create de către Fernando Pessoa, nici la alți scriitori și creatori care au recurs la acest subterfugiu, din varii motive, poate voi aduce pe blog un articol pe care l-am scris și care a fost publicat în anul 1992 inspirat de filmul lui M Ritt, The Front/Paravanul, cu Woody Allen;

în aceste cazuri situațiile nu țin nici de ludic, nici de capriciu

în blogosferă, însă se poartă al naibii de bine și cu oarecare succes, aș zice/ scrie

și este ceva între mască și oglindă, nereușind, neputînd să le împrumute aproape nimic din simbolistica acestora

rămîne un joc

cu sine și cu ceilalți

se scrie mult  (bine sau mai puțin bine, foarte bine dar și înfricoșător de prost); se citește atent sau superficial, cu interes real pentru lectură și schimb de idei ori pentru acel click aducător de cent

există, însă, unii – scuze!-  există anumite persoane care au mai multe bloguri;

și nu e nimic rău sau blamabil în această situație, dimpotrivă, e  meritul lor că au această disponibilitate pentru diferite stiluri și diverse preocupări;

sunt unii hărăziți de soartă să-i atragă, să-i atingă și –astfel- să-i îmbogățească pe ceilalți prin gîndul și trăirile lor dar și ale altora pe care ei, cei înzestrați anume, îi aduc spre cunoașterea  celor dornici și mulți, tălmăcindu-le scrisul,fără a le știrbi nici puterea și nici sensul, ci îmbogățindu-le

pentru aceștia –sau mai ales pentru acceștia- blogul și blogosfera sunt  ”locuri/ spații” sau ”instrumente” care ar fi păcat să nu fie folosite ba, cred eu,că ar fi greu de imaginat

oricît ar fi de … introvertite …, talentele  se  deschid spre comunicare înspre binele tuturor

atunci cînd  simt nevoia unei pauze sau a unei alte forme de exprimare, caută și încearcă altceva, ca o nouă ”provocare”, atît pentru ei, cît și pentru ceilalți;

se deschide un blog nou, mai modest ca tematică, mai accesibil ca formă de exprimare și comunicare reciprocă, mai…prozaic, apare un nume nou, adică un nou blogger, cu o identitate aparent nouă

și cum disponibilitățile și preocupările sunt mult(ipl)e, se mai deschide un alt blog cu diverse imagini, de la flori, peisaje, pînă la animăluțe și diverse instantanee

(chiar cu riscul de a se repeta de la un blog mai vechi)

plăcerea acestui joc devine tot mai puuternică, iar numărul blogurilor și a noilor gravataruri crește

și cum tehnologia actuală permite, cu un calculator, un laptop, o tabletă, un mobil, cu acestea la îndemînă, dar și cu o bună drămuire a timpului, problema locației pe orice meridian și a comunicării pe mai multe latitudini este rezolvată;

rămîne, însă, picătura aceea greu de înlăturat, care poartă în ea talentul, iar blogul, devenit prin conformismul comentariilor, cu adevărat prozaic, naște pentru unii întrebarea:la ce bun atîta risipă?

 

și dacă risipa de talent este benefică/ de ce să nu-i atingă pe cît mai mulți ?

asta, dejà, nu ar trebui să mă  preocupe pe mine, cel mult sau cel puțin să mă bucur de eventuala atingere a prafului prețios iscat de talentul altora, al celorlalți

și las deoparte supărarea că nu vrea să se recunoască, încerc să-mi domolesc părera de rău cam nărăvașă, de nu fi putut rămîne în tăcerea altor file/ pagini, pun semn de exclamare=atenționare la prea îngăduitoarea joacă neatentă cu sita timpului în inutila amăgire a marilor și realelor probleme

pentru ca am înțeles, totuși, că

 răbdarea este o virtute care se topește ca lumînarea

este încă iarnă, un fel de iarnă, o iarnă capricioasă, iar acum nu se va mai supăra nimeni că citesc scrisorile acelui Bătîn Domn, nu va mai muri pentru nimeni vreun înger, îngerul cuiva, neștiut

Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

 

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.

În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.

Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.

O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

un an

despre care aș vrea să am curajul să gîndesc că mi l-aș fi dorit mai altfel, mai bun

dar e bine că a fost, că am reușit să trecem și să ne înțelegem, în cele din urmă

Final ? chiar trebuie final? fiecare lucru, întîmplare, stare are un final…

O ultimă lună, ultima săptămînă, ultima zi din(tr-un) an

…. în care, trecînd prin Cartea neliniștirii – de atîtea ori lăsată și reluată- nu pot înlătura gîndul adînc al  lui o Fernando Pessoa: ”cine dintre noi, revenind pe drumul fără de  întoarcere, să susțină că l-a parcurs așa cum se cuvenea?

am încercat să … păcălesc … neplăcerile, necazurile, neajunsurile, neîmpliniri  nemeritate, cu filme dintre care unele chiar îți marchează viața, chiar dacă nu se  prea recunoaște, răzbunîndu-mă pe pierderea, din motive greu de înțeles, pe pierderea/ștergerea folderului cu filme, încercînd să ”văd” și să înțeleg altfel, ori poate mai bine, citind eseurile lui Angelo Mitchievici (acelea nu sunt simple articole sau cronici de cinema)

mi-am lăsat mintea să se joace cu un articol/eseu mai vechi al Profesorului Solomon Marcus, Punctul și Linia,

m-am lăsat atinsă  de demonii vîntului ”redeșteptați” de Doamna Daniela Zeca Buzura și

îmbogățită pe dinlăuntrul meu cu glasul aurului și al nestematelor am pătruns lumea poveștilor despre nemurire

m-am mulțumit cu teatrul  la microfon sau pe discuri vechi,

i-am împăcat pe Mozart și pe Ceaikovski cu ale noastre colinde

și i-am mulțumit frumos lui Moș Crăciun

este, oare, puțin pentru un sfîrșit de an ?

cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător Parto da Viola - pictură de Amadeo de Souza Cardoso.

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

firescul unei povești lusitane

despre Poveste din Lisabona (Lisbon Story), filmul lui Wim Wenders, auzisem  mai demult, încă  din secolul trecut,   plănuisem de cîteva ori să îl vedem la Cinema, însă nu a fost să fie…

cînd l-am zărit pe programul Festivalului,  am ”decis” ca acum să nu-l ratez; dacă aș fi citit doar … prezentarea… din caietul program al al Meceff-ului, prob il că aș fi ales altceva, dar , cum în acei ani, cînd filmul rula în București, eu încă nu mă îndepărtasem prea tare de filmul bun și încă îmi era familiară o anumită lume în care se discuta în cocunoștiință de cauză (cum se spune), am mers foarte …motivată… și curioasă, ca de obicei, la filmul cu o poveste din sau despre Lisabona (aveam să aflu cum și ce anume)

și dincolo de povestea căutării și a regăsirii de către inginerul de sunet Phillip Winter, a   prietenului său,  regizorul Friederich Monroe, rămîne firescul

firescul figurii lui Winter care recunoaște că este european, mai precis german, care trăiește și lucrează pentru moment în Portugalia, lejeritatea cu care își poată și se eliberază de ghipsul de pe un picior, mirarea de o clipă cînd descoperă camera de filmat, veche, cu manivelă, plăcerea grijulie cu care se uită pe imaginile alb-negru, lăsate de prietenul său plecat nu se știe unde, zîmbetul din privire atunci cînd se hotărește să creeze coloana sonoră, plimbîndu-si cu o naturalețe, altundeva și altfel greu de imaginat, ciudatul reportefon pentru a înregistra vocile sstrăzii, ale orașului găsit în imaginile lui Monroe și redescoperite în felul său, de către sine împreună cu oamenii de acolo, care-i devin apropiați

și odată cu el, cunoaștem și noi acel oraș, Lisabona, cu străzi înguste, cu zidurile scorojite ale caselor cu ferestre deschise și perdele mai mult sau mai putin aranjate, curți și grădini în care se zăresc flori și rufe întinse la uscat, copii care se joacă și par a cunoaște toată mișcarea de acolo, tramvaie hodorogite, care înaintează greoi, calmul și resemnarea de pe fețele aspre ale oamenilor

firescul împrejurării în care se întîlnește cu acel Nimeni  al lui Fernando Pessoa, cu revelația desprinsă sau cuprinsă în Scrisoarea către Corinteni, citită acum în portugheză, că omul nu ar fi nimic, doar o fantasmă, dacă nu ar avea dragosteA

firesc pare a fi acolo și să auzi ritmurile și cuvintele Alfamei, cîntate de Madredeus; se prea poate, dar pentru mine rămîne o bucurie tulburătoare, răvășitoare

firesc este și felul în care vorbesc oamenii în acest film, după locul și țara în care se află, cea mai mare a filmului se vorbește în portugheză –melodioasă limbă!- iar spre final, cînd cei doi prieteni se regăsesc, vorbesc, la fel de normal, în germană

o pasăre, o biserică, un copac, o barcă, un copil, o mașină veche, o femeie tînără, o perecge de ochi negri, buze frumoase, o strîngere de mînă, un salut, un cîntec și o privire plină de dragoste și respect aupra sau peste un oraș

aceasta este povestea frească pe care eu am aflat-o despre LISABONA

––––––––––––-

despre altele   , văzute deja sau încă nu, mai tîrziu, dacă voi avea chef și timp

(tastat aseară, tîrziu, postat, acum, în mare grabă, etichetele și eventualele coretcuri, mai înspre noapte)