clivaje

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

cam demult nu m-a mai atins atît de dur/eros abandonul bacovian între normal și ispite

dar dacă va fi un alt normal, voi păstra ispitele de acum

*

nu am ”asociat” niciodată, pînă acum primăvara sau cel puțin începutul ei cu suprarealismul, alta era perioada din an cînd sunt sau eram bîntuită, căutîndu-l eu însămi

într-una din săptămînile care părea a fi printre ultimele ale unei ierni care se încăpățînează să mă chinuie pînă obosim defintiv amîndouă, dar nu împreună, într-o astfel de săptămînă am găsit-o cu bucurie, cu surpriză și cu o curiozitate firească pe Nadja lui André Breton; am încercat să o cunosc, m-am apropiat destul de …atent …, dar la glasul acelei santinele cu întrebările care îmi redimensionau realul, am pus cartea deoparte, pentru mai tîrziu, cînd răspunsul, cu siguranță nu va veni, va fi mai ușor de acceptat : ”întreaga lumede dincolo se află în această viață,? nu vă aud . cine-i acolo? sunt doar eu singur? sunt eu însămi?”

*

pe lîngă problemele personale sau generale, ori, mă rog, globale și care rămîn la fel de apăsătoare, spectacoleoricît de mare sau mică ar părea suprafața pe care ele o cuprind sau chiar o stăpînesc/copleșesc, a existat intersesul sau indiferența față de alegerea unui nou Papă; vestea am aflat-o la un buletin de știri, la radio, apoi am deschis televizorul, nu știu exact ce reacție am avut cînd am auzit ce nume are, dar un amic, aflat în vizită, mi-a spus: tocmai de aceea îți doresc să nu fii dezamăgită, iar atunci am răspuns simplu – după privire și primele gesturi ale mîinilor pare bun și apropiat de ceea ce vrea să fie; am urmărit sporadic, cu ….neutralitatea … unui creștin ortodox, reacțiile care au urmat: pe lîngă bucuria și entuziasmul unora, analiza și explicațiile privind mai mult implicațiile geo-politice și sociale decît cele religioase, au apărut și dezvăluiri despre apartanența Cardinalului Jorge Mario Bergoglio la organizații mai mult sau mai puțin oculte, despre presupusa sa colaborare tacită cu dictatura militare a generalului Videla; văzîndu-l, atît cît am reușit să prind la tv sau pe net imagini de la slujba din Piața San Pietro, deocamdată, eu mi-l închipui pe cardinalului Jorge Mario Bergoglio citind sau spunînd în orele petrecute în afara zidurilor de rugăciune (de parcă ruga trebuie spusă/ simțită doar într-un anume spațiu…) nu Psalmul 140, ci fragmente din Cartea de nisip – oare Captivul ? U– a lui Borges, în timp ce bea un ceai maté și admiră florile de pe terasa lui Julio Cortazar

*

am văzut-o mai întîi într-o fotografie alb-negru dintr-o revistă, apoi la televizor în piese de teatru și acum îmi dau seama că erau/au rămas foarte puține; în film, am văzut-o, alături de Liviu Ciulei, tot la televizor, pe Sonia o așteptam de mult timp, cam de prin clasa a șaptea, cînd citisem Străinul, dar depășisem vîrssta sa, a personajului, cînd am reușit să văd filmul lui Mihai Iacob; am avut norocul să o văd aevea, pe scenă și să descopăr personaje atît de diferite unele de altele, dar toate și fiecare în parte(-i) avînd acea distincție proprie ființei sale (tatăl meu spunea că nu este o femeie frumoasă, ci este o femeie distinsă) : am recunoscut-o atît de ușor în Margot din Dimineața pierdută,

am cunoscut-o în năpăstuita Milordino, în acel hotar dintre basm si realitate, a lui Pirandello, am auzit-o spunînd de sub clopotul lui Sartre că se moare ori prea devreme, ori prea tîrziu, într-unul din cele mai ”asortate” spectacole -precum personajele- a lui Mihai Mănuțiu, într-un trio care cu greu va putea fi re-închipuit/reîncercat: alături de Mirela Gorea și Marcel Iureș, neștiind că după Maria Voinițkaia din Unchiul Vanea a trebuit să mă mulțumesc doar cu imaginea de pe celuloid sau cu puținele interviuri ale sale pe care le găseam…;

distincție și discreție – cred că prin asta și-a dorit să fie și să …impună…; distincția –a reușit, discreția, doar în parte și nu din vina sa, ci pentru că așa ceva nu este ”firesc”, nu se poate în lumea pe care a ales-o; iar dacă click-ul din butonul camerei foto sau video, ori cel al tastaturii nu pot fi oprite, se cuvine s-ar cuveni a fi strunite întru respectarea adevărului

*

am auzit povestindu-se printre ai mei despre o emisiune ce se difuza Duminica la televizor în perioada copilăriei mele, emisiune pe care îmi era imposibil să o știu, să o văd – duminica eram cu trupa la cinema si la cofetărie; din cîte îmi amintesc din cele povetite și auzite, două ediții au avut rating mare (nu cred că pe atunci se vîna așa ceva) : una i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana și Prof. Ștrefan Milcu, cealaltă, pe Irina Petrescu și Prof. Grigore Moisil

acum eu mi-aș dori să o aud pe Irina Petrescu spunînd o poezie de-a Anei Blandiana, mai ales că ieri Cineva a pus un fir de iarbă să crească in colţul ştiut al grădinii

*

altceva? astăzi oare ce se mai desprinde ca o lamă subțire? am obosit de instalații stricate, de lucruri căzute, de bugete proprii re-recalculate, de teama că au diispărut celelate anotimpuri

și decît să ascult Antiprimăvara –cîndva îmi plăcea pentru că nu simțeam rănindu-mă cu adevărat -mai bine curăț morcovi uitîndu-mă la … habar nu am la ce privesc

alunecări

din neatenția mea au alunecat de pe o altă pagină, aici, iar de data aceasta nu le pun la locul lor, pe simple însemnări, ci le las aici

… se mai întîmplă, voi avea grijă să se întîmple cît mai rar.

*

Recitind și răsfoind ceea ce mi-a mai rămas din Dimineața pierdută, a Doamnei Adameșteanu,  mă întreb din nou cum ar ”arăta o prelucrare după fascinanta Sală de așteptare a lui Bedros Horasangian.

*

Dintr-un volum  de Cocteau cade o fotografie cu Jean Louis Barrault, tînăr, dar este din Rinocerii și mă irită din nou ca nu înțeleg de ce întîlnesc tot mai des, uneori chiar alăturate unul lîngă altul, sub diverse titluri și în la fel de diverse dezbateri trei nume : Eliade, Ionesco și Cioran – să mă fi rupt atît de tare de lumea revistelor, a cărților, de lumea literară, nu îndrăznesc să  mai pomenesc; dintre cele trei cel mai puțin apropiat îmi este Cioran; asta e, nu am avut timp sau disponibilitate să îl înțeleg mai bine;

*

Deschid tv-ul, aceleași imagini și vești deloc aducătoare de liniște, găsite și în ziare (mai puțin cele de la noi, tot mai …”tabloidizate”) – se pare că mai marii lumii, dar și oameni mai modești, oamenii simpli nu înțeleg nimic din avertismentele istoriei si nici din cele ale naturii; dimpotrivă.

*

Foile împrăștiate și în mare parte necitite încă –s-au cam adunat…- îmi amintesc un nume și o ”idee-pt-reflecție”: Adam Michnik

”Unul dintre cele mai mari rele ale epocii totalitare este permanenta suspiciune cu privire la orice fel expresie de înţelepciune politică; s-ar părea că la zece ani după prăbuşirea blocului sovietic, nu suntem încă cu adevărat din „epoca totalitară.” –redare destul de aproximativă, deorece am avut împrumutată pt puțin timp, insuficient, chiar, Cartea A doua revoluție, scrisă de Michnik și tradusă în franceză; acum am recitit din nou interviul dintre Adam Michnik și Andrei Pleșu din luna februarie, la Ateneul Român.

și am regăsit din nou aceeași claritate, relevanţă, înţelegere, înţelepciune  – ‚marca’ A Michnik.

Aflasem prin eter și de pe blogul lui Andi Bob despre acest eveniment deosebit și remarcam amar că prețul unei astfel de întîlniri este mai mic decît un pachet fast-food…

s-au scris și s-a comentat atît de mult, încit  chiar cred că ar fi inoportun ca eu să îmi ”dau cu părerea”, deși dreptul la o opinie încă îl mai avem…

sunt cîteva pasaje / idei care rămîn pentru multă vreme în minte și întrebarea firrască, noi cum ne raportăm la/față de ele:

Vreau să vă spun că Polonia şi România reprezintă nişte locuri deosebite astăzi. Toate visele fundamentale ale generaţiei noastre au fost realizate. Am visat libertatea – o avem. Am visat graniţe deschise – le avem. Am visat alegeri libere pentru Parlament – le avem. Am visat ca viaţa culturală să existe fără cenzură – ea există fără cenzură. Dar sîntem furioşi.  [poate în Polonia, da…]

Poţi să ierţi propriile lucruri, nu pe unele străine. Aceasta ar fi o condiţie fundamentală. Atunci cînd regizorul Krzysztof Zanussi, care îmi este un bun prieten, m-a criticat în presă întrebînd „De ce Adam Michnik iartă în numele meu?“, i-am spus: „Krzysztof, eu iert numai anii mei de închisoare, eu nu-i iert nimănui anii tăi de închisoare, asta o poţi face numai tu; iar faptul că n-ai stat în închisoare nici un minut este problema ta“. Problema e că nimeni nu este atît de principial precum „anticomuniştii de la ora 11“.

Doar că la noi, apar sau reapar unii, încoronați cu lauri și coroane/monede (nota bene)suedeze, transformate in dolari care se cred îndreptățiți să judece, așa, la  grămadă :

dacă am înţeles bine, Herta Müller le reproşa intelectualilor români că nu au fost eroi. Dar ai voie să pretinzi eroism doar de la tine, nu de la altcineva.(…) cînd în Polonia s-a instalat puterea sovietică, au avut de ales: sau intră într-o nouă mişcare conspirativă anticomunistă, sau emigrează, sau merg la universitate şi, plătind un preţ, predau lucruri adevărate. Eu le sînt dator, le mulţumesc că nu au intrat într-o mişcare conspirativă ori

mi-aș fi dorit să fiu și eu atunci, în acea sală, așa cum aș fi vrut să citesc mai mult/multe despre rolul Sanctității Sale Papa Ioan al II-lea, despre grupul KOR, despre scrierile și despre proiectele sale;

recunosc: mi-a plăcut mai puțin felul sau modul in care s-a facut  trimitere la Che Guevara –dar provocarea lui A Pleșu nu m-a surprins- , nu mi-a [lacut nivi raspunsul, în schimb m-a încîntat   „ascultă, dacă vrei să mă întrebi pe cine aleg între Hitler şi Stalin, am să-ţi spun că o prefer pe Marlene Dietrich“.

Dacă m-ar întreba la ce întîlnire cu un mare scriitor visez să asist într-o dezbatere despre libertate, moderație, toleranță, creație, democrație, răspund fără să mă gîndesc prea mult: Paul Varga Llosa.

(acum să caut o categorie, etichete, nu știu dacă mai are rost să pun)