burnița, Davidoff și umbra lui Mondiano

coffe_cup_book sculpture by wetcanvas

De cîțiva ani prefer iernile blînde și totuși, parcă nu voiam să treacă și aceasta fără să simt gustul zăpezii și încordarea mușchilor pe luciul gheții de pe troutarele necurățate. În ziua aceea, însă, o rafală neașteptată de burniță și țepii unui frig usturător mi-au schimbat traseul obișnuit al orelor de după amiază spre casă și am deschis ușa unei cafenele în care nu obișnuiam să intru. Localul, cu un interior destul de comun pentru specificul afișat de la intrare și pînă deasupra barului, era plin de cei care, probabil, se refugiaseră de vremea de afară, iar acum păreau că își regăsesc calmul și destinderea. Am zărit o singura masă liberă și care, spre liniștea mea, avea doar două scaune; am ezitat o clipă, eliberîndu-mă doar de strînsoarea fularului, dar în clipa următoare am pus haina pe spteaza scaunului. La întrebarea de o amabilitate firească a celui care venise să preia comanda, am răspuns: o brioșă, simplă și un espresso dublu, iar dupa scuza și regretul sincer că nu mi se poate oferi Davidoff, a trebuit să mă mulțumesc cu Illy espresso. Am scos cu emoție din plasa subțire cele două cărți și ziarele, temandu-mă să nu le fi atins fulgii mărunți, dar erau în stare bună. Căldura și aroma cafelei începuse să își facă efectul, astfel încît am încuvințat aproape mecanic, fără să ridic privirea de pe ziar atunci cînd am fost întrebată politicos dacă se poate ocupa celălalt scaun. Abia la schimbarea paginii am observat figura vecinului meu de partea cealaltă a messei, căruia i-am răspuns la salut, nu cred că și la zîmbet; abia în clipa în care am sorbit atent din cafea am observat mai bine fața senină și privirea caldă a a unor ochi căprui spre verde ori, mai degrabă, de un verde închis, care se armoniza/u bine cu părul grizonat cam prea devreme și tuns îngrijit. Noul partener de masă comandasee între timp un espresso Milano și două degete de coniac, iar acum privea cu interes cărțile din stînga mea, întrebîndu-mă unde am găsit ziarul străin, cînd la noi presa tipărită este ca și inexistentă, eu nefiind sigură dacă impresia unui posibil dialog despre forma clasica a presei și cea digitală este reală sau nu, am răspuns sec- din căsuța postală, le primesc prin poștă. La remarca sa cu privire la asocierea ciudată sau, cel puțin curioasă, a genurilor de carte, am dat din umeri, terminînd în liniște mica brioșă. I-am satisfăcut, oarecum, curiozitatea în privința prețului, spunîndu-i că romanul polițist – o reeditare așteptată- l-am cumpărat din librărie, iar albumul de artă de la un anticariat. Remarca sa la varietatea sortimentelor de produse ale cafenelei mi-a confirmat bănuiala dorinței de a face conversație și nici acum nu înțeleg de ce am pomenit de pliculețele de Davidoff din geantă și pe care nu am îndrăznit și nici nu aș fi putu să le dau pentru a mi se servi cafeaua dorită; bineînțeles, curiozitatea a fost sporită de unde am pliculelțele de cafea, atît de greu de găsit în provincie și am mărturisit că este un schimb reciproc avantajos cu un bun prieten, căruia eu îi ofer trabuc de calitate, cubanez sută la sută. De teama unor alte întrebări, am format pe mobil un număr și am comandat un taxi. Sincer, nu m-a mirat eleganța mișcărilor cu care mi-a ținut haina să mă îmbrac și nici lejeitatea mersului cînd m-a condus spre ieșire, dar am replicat nemeritat de nervos cînd mi-a pomenit de o cafenea unde știe sigur că se poate bea Davidoff, unde se poate asculta muzică, se poate citi și chiar se poate vedea un film: ‘prefer taverna, unui Mall’, abia a apucat să îmi spună că nu este vorba de așa ceva, că eu i-am luat aproape smucind, pachetul cu cărți și ziare din mîna sa. totuși, stabilim o zi? Și eu fumez cu plăcere trabuc de calitate” ’posibilitatea unor surprize există’ „vă plac romanele polițiste și cultivați misterul” și dacă în acea clipă nu ar fi apărut taxiul, cred că m-aș fi blocat rău de tot, căci am simțit cum mă atinge umbra din cărțile lui Mondiano – nu cu mult timp în urmă mi se amintise ‘cînd iubesti intr-adevăr pe cineva e musai să-i accepți și partea de mister’, iar acum, Nu! nu părăseam Cafeneaua tinereții pierdute.

Acasă, pe măsuța din cameră, lîngă vaza cu flori, fata unei prietene îmi lăsase cartea împrumutată să o citească – ~Oamenii fericiți citesc și beau cafea~ scrisă de Agnès Martin-Lugand, care nu este o ”carte mare”, dar care, în anumite situații face bine sufletului.

Hmmm! Eu nu cred în fericire, dar cărțile, filmele și cafeaua îmi plac. Și oamenii civilizați

firul care unește două povești

eu evit înmormîntările (cel cu care am împărțit mai mult decît copilăria, colacul-covrig din Piața Romană sau suta de lei a avut grijă să nu suport tragismul acelor clipe, durerea, oricum, nu se…..) și ocolesc cimiterele

ziua de Sâmbătă, 13 august, o zi în care am ales să aflu din alte surse decît de pe net ce întîmplă mai aproape sau mai departe de mine, iar ziua ar fi trecut aproape ”domestic”, dar seara am revăzut după treisprezece ani un înteviu cu amprenta inconfundabilă a profesionalismului Eugeniei Vodă, un dialog ce va rămîne peste timp un reper despre virtuțile adevăratei nobleți aristocratice (nu, nu cred că este un pleonasm)

sunt și rămîn, așa cum am recunoscut, un om cu opțini de stînga, un republican convins, am crescut într-o familie unde se întîlneau adeseori la aceeași masă ilegaliști comuniști autentici și monarhiști care au crezut pînă în utima clipă a vieții lor în sistemul monarhiei constituționale

și mi-au rămas în minte, în mod deeosebit, două fraze spuse de către cea care, dincolo de controversele celor care ciuruiesc istoria, rămîne, prin distincție și dezarmantă naturalețe, Regina ANA

întotdeauna trebuie să oferi dragoste, daca poți

a plînge la moartea cuiva ar fi prea simplu

azi dimineață, căutînd, nu chiar întîmplător, o carte a unui scriitor sud american, am deschis la o pagină pe care am citit :

că moartea este altă poveste, delicată și profetică, unică și personală, subtilă și profundă ne-a demonstrat ieri prin singurătatea imensă pe care balerina a reușit să o creeze în jurul ei: o galaxie de durere și de pustiire.

ceea ce ar putea uni, într-un anume fel – și nu cred că forțat…- cele două posibile povești de viață ar fi acel element inexorabil pe care nici istoria nu-l poate anula și nici măcar nu-l mai poate îmblînzi: exilul.

alunecări

din neatenția mea au alunecat de pe o altă pagină, aici, iar de data aceasta nu le pun la locul lor, pe simple însemnări, ci le las aici

… se mai întîmplă, voi avea grijă să se întîmple cît mai rar.

*

Recitind și răsfoind ceea ce mi-a mai rămas din Dimineața pierdută, a Doamnei Adameșteanu,  mă întreb din nou cum ar ”arăta o prelucrare după fascinanta Sală de așteptare a lui Bedros Horasangian.

*

Dintr-un volum  de Cocteau cade o fotografie cu Jean Louis Barrault, tînăr, dar este din Rinocerii și mă irită din nou ca nu înțeleg de ce întîlnesc tot mai des, uneori chiar alăturate unul lîngă altul, sub diverse titluri și în la fel de diverse dezbateri trei nume : Eliade, Ionesco și Cioran – să mă fi rupt atît de tare de lumea revistelor, a cărților, de lumea literară, nu îndrăznesc să  mai pomenesc; dintre cele trei cel mai puțin apropiat îmi este Cioran; asta e, nu am avut timp sau disponibilitate să îl înțeleg mai bine;

*

Deschid tv-ul, aceleași imagini și vești deloc aducătoare de liniște, găsite și în ziare (mai puțin cele de la noi, tot mai …”tabloidizate”) – se pare că mai marii lumii, dar și oameni mai modești, oamenii simpli nu înțeleg nimic din avertismentele istoriei si nici din cele ale naturii; dimpotrivă.

*

Foile împrăștiate și în mare parte necitite încă –s-au cam adunat…- îmi amintesc un nume și o ”idee-pt-reflecție”: Adam Michnik

”Unul dintre cele mai mari rele ale epocii totalitare este permanenta suspiciune cu privire la orice fel expresie de înţelepciune politică; s-ar părea că la zece ani după prăbuşirea blocului sovietic, nu suntem încă cu adevărat din „epoca totalitară.” –redare destul de aproximativă, deorece am avut împrumutată pt puțin timp, insuficient, chiar, Cartea A doua revoluție, scrisă de Michnik și tradusă în franceză; acum am recitit din nou interviul dintre Adam Michnik și Andrei Pleșu din luna februarie, la Ateneul Român.

și am regăsit din nou aceeași claritate, relevanţă, înţelegere, înţelepciune  – ‚marca’ A Michnik.

Aflasem prin eter și de pe blogul lui Andi Bob despre acest eveniment deosebit și remarcam amar că prețul unei astfel de întîlniri este mai mic decît un pachet fast-food…

s-au scris și s-a comentat atît de mult, încit  chiar cred că ar fi inoportun ca eu să îmi ”dau cu părerea”, deși dreptul la o opinie încă îl mai avem…

sunt cîteva pasaje / idei care rămîn pentru multă vreme în minte și întrebarea firrască, noi cum ne raportăm la/față de ele:

Vreau să vă spun că Polonia şi România reprezintă nişte locuri deosebite astăzi. Toate visele fundamentale ale generaţiei noastre au fost realizate. Am visat libertatea – o avem. Am visat graniţe deschise – le avem. Am visat alegeri libere pentru Parlament – le avem. Am visat ca viaţa culturală să existe fără cenzură – ea există fără cenzură. Dar sîntem furioşi.  [poate în Polonia, da…]

Poţi să ierţi propriile lucruri, nu pe unele străine. Aceasta ar fi o condiţie fundamentală. Atunci cînd regizorul Krzysztof Zanussi, care îmi este un bun prieten, m-a criticat în presă întrebînd „De ce Adam Michnik iartă în numele meu?“, i-am spus: „Krzysztof, eu iert numai anii mei de închisoare, eu nu-i iert nimănui anii tăi de închisoare, asta o poţi face numai tu; iar faptul că n-ai stat în închisoare nici un minut este problema ta“. Problema e că nimeni nu este atît de principial precum „anticomuniştii de la ora 11“.

Doar că la noi, apar sau reapar unii, încoronați cu lauri și coroane/monede (nota bene)suedeze, transformate in dolari care se cred îndreptățiți să judece, așa, la  grămadă :

dacă am înţeles bine, Herta Müller le reproşa intelectualilor români că nu au fost eroi. Dar ai voie să pretinzi eroism doar de la tine, nu de la altcineva.(…) cînd în Polonia s-a instalat puterea sovietică, au avut de ales: sau intră într-o nouă mişcare conspirativă anticomunistă, sau emigrează, sau merg la universitate şi, plătind un preţ, predau lucruri adevărate. Eu le sînt dator, le mulţumesc că nu au intrat într-o mişcare conspirativă ori

mi-aș fi dorit să fiu și eu atunci, în acea sală, așa cum aș fi vrut să citesc mai mult/multe despre rolul Sanctității Sale Papa Ioan al II-lea, despre grupul KOR, despre scrierile și despre proiectele sale;

recunosc: mi-a plăcut mai puțin felul sau modul in care s-a facut  trimitere la Che Guevara –dar provocarea lui A Pleșu nu m-a surprins- , nu mi-a [lacut nivi raspunsul, în schimb m-a încîntat   „ascultă, dacă vrei să mă întrebi pe cine aleg între Hitler şi Stalin, am să-ţi spun că o prefer pe Marlene Dietrich“.

Dacă m-ar întreba la ce întîlnire cu un mare scriitor visez să asist într-o dezbatere despre libertate, moderație, toleranță, creație, democrație, răspund fără să mă gîndesc prea mult: Paul Varga Llosa.

(acum să caut o categorie, etichete, nu știu dacă mai are rost să pun)