actualitatea unui text

 

     [variantă pentru blog]

   

 am încercat să nu observ inscripția zărită destul de aproape :”Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, chiar dacă nu am reușit să ajung la TIFF sau la SibFest, am izbutit să mă …sustrag… tînguirii prea des auzite și care se vrea mult prea familiară:

”Suntem ajunşi într-a durerii ţară/cu chinuite suflete apuse /   ce şi-au pierdut a minţii lor comoară.”

(Dante – Infernul, trad. G Pruteanu)

 

 

 

astfel că la îndemnul/sugestia Domnului Gogea, cam cu un an întîrziere, am început să caut printre cărți și reviste mai mult sau sau mai puțin vechi ori foarte vechi și nu știu dacă trebuie sau dacă pot să mă bucur că am ”material” ce depăsește suficientul (…?!?…) pentru un demers propus de ceva vreme, oarecum început , nu prea ușor corectat sau modificat – obișnuința de a nu folosi  radiera, bat-o vina- dar cu o finalizare atît de îndoielnică;

 

și printre atît de multele știute sau nu, uitate sau aduse mai aproape, am găsit un text, un articol minunat scris de către Profesorul Vasile Morar în anul 2008, cu adevărul ( care este unic –  așa am învățat de la Decartes) cuprins în frumusețea și nuanțele unor fraze ce respiră valențe greu de ignorat în lumea, în spațiul  în care trăim.

 

îmi permit să redau mai jos cîteva paragrafe din finalul articolului Spațiul Public și morala elementară

 

 

 

   Văzut de jos, de la nivelul său, spațiul public pare haotic, încă nerestructurat pe coordonatele valorice validate de o experiență  solidificată. Și totuși, dincolo de o mulțime de note de conținut de ordin negativ, nouă ni se pare că se întrezărește o schimbare una iminent, în anii care vin. Astfel, luăm la întîmplare cîteva semne. Primul dintre ele: se conturează o revoltă generalizată față de persistența perversă a stărilor de indeterminare a dreptului. Tot mai acut în spațiul public apare convingerea (corectă) că singurul criteriu  pentru judecător este legea  și că alte criterii sunt irelevante, ne conduc la ”indeterminarea dreptului”, sunt, prin urmare, ilegale și imorale și trebuie și ele sancționate. Tot mai des și legitim apare întrebarea : ”cine-i judecă pe judecători ?”

 Al doilea fapt: nevoia de etic în spațiul public este în creștere, nu numai în forme lamentative, ci și constructive. Au început, spontan,să apară comitete de etică,și, mai mult, ele se fac auzite cel puțin în orizontul practicilor medicale.

 Al treilea fapt demn de a fi măcar consemnat ține de o, deocamdată, puțin luată în seamă atitudine culturală. Există o vădită debalansare în orizont românesc între stînga și dreapta. Mai precisstînga solidară cu cea din America (acolo liberală) și  cea vest (dar și est) europeană(în acest caz social democrată sau socialistă), a îndrăznit prin intermediul unor gînditori să se afime curajos, ripostînd argumentat părții adverse. Deocamdată această stîngă culturală se află la primii pași.  (…) În ceea ce ne privește , nutrim convingerea că, la cotgituri-rupturi de tipul 1968, asemenea acte de îndrăzneală sunt nu numai necesare, dar și utile. Și  nu în ultiimul rînd, sunt un semn palpabil de moralitate elementară. Or, cine știe, poate că va veni momentul în care la temelia spațiului public să se pună nu morala minimă, ci morala elemtară.

(…)

   Oricum, o întrebare rămîne: care este, totuși, calea regală pentru instituirea spațiului public românesc în viitorul apropiat ?

 

–––––––

răspunsul, cu argumente și contraargumente, îl găsim nu doar în stările, pragurile sau virtuțile pe care ni le propune și –de fapt- ni le oferă cu o elegantă generozitate cărțile de un farmec copleșitor,ele, Cărțile Domniei Sale, ci și în gîndul și faptele  cotidiene sau chiar în lipsa lor, în cugetul și acțiunea fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puțin atenți la … o morală  elementară.

 

as you like it… ahora y para siempre

 

 

           Sunt creștin botezat(ă) ortodox și îmi păstrez interesul, curiozitatea și respectul față de celelalte religii; aș vrea să cred, însă, că locul de unde tocmai m-am întors și unde  mă voi întoarce nu chiar de bună voie cît mai curînd, acela unde, am învățat cam prea devreme – cu o plăcere ce părea atunci a fascinație, că pierzînd ce trece de la sine, trebuie să mă înalț ”spre cele ce-n veci nu trec, cînd trec în țări divine” (PURGATORIUL- Dante, trad G Buznea)
Acolo am înțeles să vorbesc mai puțin despre despărțiri și despre plecări definitive, să gîndesc altfel despre ele, așa că nu voi căuta urmele sîngelui pe zăpadă înbtr-o toamnă a patriarhului, nici într-o clipă, nici într-un veac, nici într-un mileniu de singurătate…
Acolo, într-o zi de miercuri, 23, ce s- a nimerit a fi în Săptămîna Luminată, mi-am amintit că 450 de ani pentru unii este prea un număr ce pentru unii pare prea mic, pentru alții, prea lung, iar pentru cei care cunosc un anume secret, este o eternitate;
un secret? care secret? – iată:

 

Oleg Shupliak- Shakespeare

                                                                                                      

Doubt thou, the stars are fire,
Doubt, that the sun doth move,
Doubt truth to be a liar,
But never doubt I love.

(Hamlet, II, 2)

Tu poți să te-ndoiești de soare
De focul ce străluce-n stea,
De legile nemuritoare
Dar nu și de iubirea mea

(trad Ion Frunzetti)

To be wise and ove exceeds man’s might; that dwells with gods above
(Troilus și Cresida,III, 2 )

A fi-nțelept și a iubi e mai presus de oameni; doar zeii pot aceasta, sus

 

  O revistă răsfoită online ( m-am obișnuit cu abonamente plătite pe care Poșta Română le  ignoră) m-a obligat într-o zi de Duminică să iau ncaietele și dicționarul pentru a înțelege o limbă pe care am înceut cu puțin timp în urmă să o învăț singură

100 de ani? sau o clipă sunt ”eternitatea noastră fagilă”, pentru că dincolo de iubire

 

 

 

toate ne ameninţă:

timpul care împarte pe viu,

precum macetele vipera,

pe cel care-am fost de cel ce voi fi,

conştiinţa şi transparenţa străbătută,

ochii, orbiţi de lumină,

numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,

aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă

nici visul cu imaginile răzbite,

nici delirul cu spuma-i profetică,

nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,

nici ele nu ne ajung.

dincolo de noi,

la frontierele lui a fi şi a se afla,

ne cheamă o viaţă mai blîndă.

*

  ascultă-mă cum ascultăm ploaia, 

 

          anii trec, clipele revin, 

 

          auzi paşii din camera vecină? 

 

          nici aici, nici acolo: ascultă-i 

 

          într-un alt timp care este clipa asta, 

 

          ascultă paşii timpului 

 

          inventator de locuri fără greutate sau spaţiu

 

-versuri de Octavio Paz-

și în timp ce tastez privesc fereastra cu pagina princială a blogului, văd antetul și mă încumet să cred și eu că cineva ”înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”

și înțeleg că nu am nevoie, nu avem nevoie nevoie de scrisori de acreditare

 

 

 

porque

 

 

hilo conductor y transformador de la corriente poética, crea: una obra.

 

y

 

u poema es una obra. La poesía se plariza, se congrega y aísla en un producto humano: cuadro, canción, etc.