obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

acel mulțumesc pentru Viață

Orașul acela pe care l-am cunoscut timp de două ore într-o noapte nu se află foarte departe de locul unde locuiesc eu acum, dar nu am ajuns în acest weekend pînă acolo;
pentru aceasta aș fi avut nevoie să plec în căutarea unui poet și să-i descopăr viața cuprinsă în versurile sale, asemeni Gemmei, femeia tînără și frumoasă care pleacă la Sarajevo să cunoască mai multe despre scriitorul Ivo Andriä

și totuși,
atît timp cît cel mai ”tare” punct al meu- memoria- îmi rămîne fidel, chiat dacă cel mai …labil…cedează, tocmai ”rîul vieții”, cum este numit(ă coloana vertebrală) în film, încerc să refac ceea ce am văzut în acel emoționant, cutremurător film
să mă fi încumetat la termeni precum ”drumurile ”, ”experiența”, drama” Gemmei ar fi fost prea mult pentru ceea ce se vrea scris aici; nu voi încerca să scriu o cronică la filmul (Twice Born) regizat de Sergio Castellitto , după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini (titlul original al filmului și al cărții, după cum aveam să aflu la telefon cîteva ore mai tîrziu după ce văzusem filmul pe un canal tv de filme) este Venuto al mondo,  ceea ce mi se pare mult mai potrivit cu ceea ce apare, se strecoară, se lărgește printre și rămîne dincolo de cuvintele acestui film

în acea noapte/dimineață, cînd încă vedeam pe ecranul televizorului închis din telecomandă, ultimele rînduri din genericul final, am aflat tot la telefonul care nu știu de pe care meridian a răspuns că pot să-l revăd online și l-am revăzut în această după-amiază

într-un oraș care se pregătește de sărbătoarea Jocurilor Olimpice ai șansa să fii întîmpinată de un poet bonom, precum Gojko și să cunoști tineri artiști adorabili în ”nebunia”, în nonconformismul lor
și înțelegi că Poezia e arta care ascultã viața umanã poate pentru că Poezia e Dumnezeu care tânjește dupã om!
și dintr-o dată te lași lovită, ba nu, te lași cuprinsă, învăluită de dragoste, o dragoste firească, care chiar și atunci cînd ciudățeniile naturii, ale alcătuirii trupești o pun la încercare, ea rezistă, tocmai pentru că iubirile cele mai absurde sunt cele mai grozave și ți se răspunde deloc mustrător la o încercare de a te dezvinovăți: dar eu nu” țin la tine”, eu te iubesc!
și afli una dintre cele mai frumoase definiții ale feminității și ale maternității : acum ești o mamã,un templu, iar eu sunt un monac îngenunchiat în fața ta.
dar dincolo de neputința împlinirii materne și a acceptării cu un amestec de resemnare, de admirație și de invidie, viața trebuie să continue, chiar dacă nu știm cine se sacrifică cel mai mult: femeia care acceptă copilul soțului cu o altă femeie, bărbatul împărțit între două iubiri, aflați cu toții în situația limită de a-și salva atît propriile vieți, cît și pe cea a copilului care trebuie să se nască, sau a tineri femei caare citește din cînd în cînd Coranul, de unde știe că e bine să îi ajuți pe alții (ea o va face renunțînd la copilul pe care-l aduce pe lume) și care pînă nu demult ascuta Nirvana

Something in the way
însă în drumul tuturor apare o hidoșenie care înlocuiește toate cuvintele normale și simple cu unul cumplit – războiul, iar într-o lume care se duce naibii, în care viața rîde ca o curvã bãtrânã știrbã,

cei care par a fi o generație fãrã noroc, se reîntîlnesc cu bucurie, cu o durere niciodată vindecată, cu remușcări și cu reproșuri, retrăind într-o incredibilă alternanță de flashback-uri teama și curajul, persiflarrea și solidaritatea ca singure arme de a rezista
peste ani, cînd oroarea nu poate fi înțeleasă, Viața este cea care învinge, prin Pietro (poate că nu e ales întîmplător numele), băiatul care nu va mai glumi că este născut dintr-o greșeală, tocmai pentru  că va mirosi a sînge și a Sarajevo, adolescentul mofturos care pare a se maturiza privind pe o tabletă sau pe un telefon chipul lui Buster Keaton, poate singurul care ar putea să arate pe înțelesul tuturor grozăviile care s-au întîmplat pe cînd el se năștea
și Pietro mai înțelege ceva de la prietenul de o viața al părinților săi: că pentru un suflet mare, generos și deschis ca cel al lui Gokjo, cele mai frumoase cuvinte sunt : Libertate și Mulțumesc
iar noi, ceilalți, ne amintim cînd genericul se va fi terminat, că
Iubirea e doar de un singur fel, se agitã ca marea, dar e aceeași.

Mulțumesc, Sarajevo!
–––––––––––––––––––––––––

[se cuvine a se reveni asupra filmului care trebuie văzut pentru tot: mesaj, distribuție, regie, scenariu , imagine, coloana sonoră]
și fac rondul blogurilor după ce mi se odihnește puțin mîna
mulțuumesc –- așa obișnuiam eu cîndva .. 🙂

LECȚIA

   In această seară am învățat cu umilință.  cu bucurie, dar și cu speranța curajului renăscut

că avem  datoria de a ne apăra, cu orice preț,  până mai putem

  L I B E R T A T E A

 

 

Mulțumim, Adrian Sobaru !

    pe acel tricou literele semănau izbitor cu cele scrise pe ziduri si pe asfalt în Decembrie ’89…