oglinda unei veri

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.

amestecul de-o zi

sau dintr-o zi în care am rămas fără apă potabilă

(nu doar eu, ci mai multe persoane, cred, din cauza unor unor lucrari de reabilitare a rezervoarelor sau cam așa ceva;

o zi în care am înțeles încă o dată că nu -mivoi  mai dori vreodată refuzul de a bea apă;

o zi în care, lipsa apei – cu toată rezerva asigurată de asaer- îmi ”blochează ”mintea pînă și la răsfoirea ziarelor, iar de televizor, radio, chiar nu am dispoziția necesară;

am și gramofon și discuri, am și benzi, mp3-uri, așisderea,  dar e mai puternică senzația de lene, de un fel de sictir;

îmi dau pe mîini cu un dezinfectant obișnuit – cel mai bun rămîne apa, totuși….- și deschid un calculator, apoi, de pe contul obișnuit,  după o pauză destul de mare, pe Facebook,

pe care nu prea-l agreez, pentru că prea arată ceea ce fac,

aici, însă, am nimerit (într-)o zi în care mă coplesește tristețea cînd pe contul uni scriitor pe care îl respect mult îmi reamintesc de pe Creștetul Ghețarului că

la frunze, la caderea lor de-o vară,trezite sunt de gîndul c-au sa moară, că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri,  căzînd ori așezîndu-se – nu simt prea bine- pe sufletu-mi neîmpacat, amintintu-mi că vara e muta ca o greșeala-n care-am stat

 

(versuri ale Constanței Buzei aduse de gînul îndurerat pe nedrept  )

…

și parcă uit că m-ar durea ceva, că m-am întors din spital cu mai multe griji, se pierde și dispare pentru un timp și reproșul că am rămas într-un loc unde ani la rînd am făcut slalom printre prejudecăți, reușind adesea să le ignor, gîndindu-mă acum la vorbele lui Paul Gabor (oare mă ”aude”)?  cum că aș șerpui printre fraze,… de-o fi așa sau nu, va trebui să îmi închipui toate acele prejudecăți și altele  cu care se aseamănă, să iau una dintre cărțile de pe măsuță (pe Julio Cortázar  sau pe Nuria Amat) cu mine, după ce îi  pun coperți făcute din foi cu integrame, doar trebuie să par ceea ce se crede despre mine, nu-i așa?– și să îmi organizez cît mai bine programul astfel încît vertebrele și articulațiile mele, pînă nu demult obișnuite si cu pantele și cu dunele și cu dalele, deopotrivă, să facă față la zigzagul dintre locațiile Festivalului de film pe care-l  aștept de un an; cam aiurea și îăncărcat program, supracondensat în patru zile, astfel încît nu cred că voi reuși să văd toate filmele din concurs, preferîndu-le pe cele  din alte categorii; știu că voi regreta, dar ..  asta pot să aleg… a fost o dimineață în care am tot analizat, despicat, cercetat înciudat(ă) pliantul-program….

o zi în care  vreau să văd dacă reușesc să îmi adun gîndurile, dar și dacă pot să mai adun cuvintele…. și tot fără ciornă scriu, dar cu pauze mici și cam dese… am înlocuit a treia ceașcă (cană”!) cu una plină cu ceai din fructe (într-o astfel de zi, aroma exotică nu prea ajută)

o zi în care am descoperit un fel de  scrisoare trimisă de către John Rut adresată regelui Henric al XVIII-lea al Angliei în care îi descrie un Labrador mai puțin ”familiar ”mie ;

o zi în care petul boem a gustat din plin amarele neliniști

iar mie îmi este atît de dor de zile linîștite, nu cu liniște !!!

    cedezi acestor metamorfoze e care o mînă îndrăgostită le produce în tine

    te umpli de ritmuri, de figuri, devii scîndură, ceas de lună, zide cu ambrazuri,

    deschide către ceea ce pîndește întotdeauna de cealaltă parte,

    mașină de numărat cifre dincolo de cifre, astralab și portulan pentru pămînturi niciodată călcate, mare

                            pietricată în care alunecă peștele privirii

 

–          Julio Cortázar – Zece neegru (fragment nr 8) în traducerea Luminței Voina Răuț

––––––––-

[ tocmai am văzut -totuși!- un film frumos și trist;

film, filme, Julio Cortázar neliniști, așteptare, puțină bucurie posibilă, din toate cîte puțin…. ; poate că suficient pentru cei 5  cm de care îți pomeneam astăzi…]